Când vine toamna – cu ceață, frig și ploaie – primul drum pe care îl fac este la sertarul cu fesuri și simt o strângere de inimă.
De mic am avut o grijă, să pun ceva în cap și pe cap. Am reușit, parțial. Am strâns o adevărată colecție de fesuri, căciuli, șepci, pălării, caschete, tichii. Multe îmi provoacă amintiri, dar cel mai tare mă emoționează cele pe care nu le mai am.
Cu foarte mulți ani în urmă, pe când eram copil, bunicul (singurul pe care l-am cunoscut) s-a îmbolnăvit și a ajuns într-un spital din Târgoviște. Era iarnă, mama îmi cumpărase doua fesuri foarte frumoase pe care abia le purtasem de câteva ori. Unul a ajuns pe capul bunicului, care a ieșit cu bine din spital, dar care a păstrat fesul. Se atașase de el mai mult decât de mine, dar asta nu m-a deranjat niciodată la oameni. După o vreme, s-a îmbolnăvit, din nou, și chiar dacă era vară a murit cu fesul meu pe cap.
Viața și-a urmat cursul, iar eu am tot stâns fesuri. Tata împrumuta mereu de la mine câte unul, era un adevărat circuit al fesurilor pe ruta senior-junior, iar într-o primăvară tristă m-a părăsit definitiv cu fesul meu pe cap.
Cu doi ani în urmă, în cea mai amară toamnă din viața mea, mama s-a tot îmbolnăvit. A fost o femeie foarte cochetă de felul ei, purta pălării, căciuli de blană, chestii dichisite. Penultima oară când ne-am văzut pe acest pământ m-a rugat ceva de pe un pat de spital. Ați ghicit! Mi-a cerut să-i aduc un fes albastru, tip schior, pe care îl tot purtam prin curtea casei noaste în perioada respectiva. Era decembrie și era mai frig în mine decât afară.
Mama, femeia cochetă, și-a luat la revedere de la această lume cu fesul meu de schior pe cap.
Când vine toamna îmi aleg un fes, uneori îmi ține amintirile calde, alteori îmi șterg lacrimile cu el.
