De sâmbăta morților, orice ai face sau nu ai face, te bântuie amintirile. De toate felurile, inclusiv unele nehotărâte, pe care, încă, nu știi unde să la clasifici.
Era noiembrie 1989, nu rețin ceva mai gri ori cât aș rula amintirile. Eram în săptămânile de atelier, adică nu mergeam la ore, învățam, practic, să devin electrotehnist. Maistrul de la orele de atelier, cel mai sinistru personaj pe care l-am cunoscut cât am fost elev, mi-a prezentat aparatul lui de fotografiat, un ”Zenit” superb, și m-a anunțat că are o misiune pentru mine. Aparatul era frumos, omul, rău. Mă ciocnisem de el de multe ori, eram printre clienții lui preferați. Nu simțea nevoia să mă înțepe cu șurubelnița în picior sau să îmi pună firele unui cablu introdus în priză în palmă, cum făcea cu alți colegi, pe mine mă punea la treabă. Să-i culeg via (am scuturat toți strugurii în mijlocul curții și am avut speranța că înainte să mă omoare va face un atac cerebral) sau să îi pun la fasoale pe rândurile de porumb (am îngropat un sac de fasole în mijlocul câmpului, când a răsărit ”arbustul” cu greu m-a salvat dirigintele de l-a o bătaie cruntă). Eu nu făceam nimic cum trebuie, el nu se lăsa.
”Te duci să faci poze! Poți să mai iei un baiat cu tine, două zile vă dau liber”, a spus așa zisul tovarăș profesor de atelier. Nu suna rău, doar că urma să fotografiem o moartă, o bătrână din satul meu, rudă cu el. Aici a apărut prima problemă, cu alegerea partenerului, la 16 ani nu erau mulți care se dădeau în vânt după o astfel de activitate.
”Dar de ce să facem poze?”, am întrebat. ”Da prost ești, așa e tradiția la tine în sat”. O fi fost, dar până atunci nu văzusem nicio înmormântare cu fotograf, deși, ca să fiu sincer știam câte ceva.
Am luat aparatul, am primit instructajul.
”Ai un singur film, o să se înghesuie lumea la poze cu moarta, vezi cui faci, răspunzi, vorbești cu fiul ei, sunt 36 de cadre”.
Omul avea niște ochelari fumurii, niciun profesor nu dialoga cu el, din diverse motive, iar pentru elevi era o adevărată spaimă. Eu la amenințări reacționez destul de ciudat, în general le râd în nas. Probabil asta îl întărâta. Am luat un coleg, care nu se decidea de cine să îi fie mai frică, de moartă sau de maistru. A doua zi nu îi mai era frică de nimeni.
Ne-am prezentat la familia îndurerată, eram așteptați.
”Luați și voi o țuică, de sufletul lu mămica”. Am luat, două.
”Cum ziceți măi băieți să facem?”. Până să zic eu că habar nu am, colegul, care cinstea în exces sufletul răposatei, a început să expună sitauația: nu aveam bliț, deci nu ieșeau poze bune în casă, așa că ar fi bine să o scoată în curte pe decedată. Cum peste câteva ore era înmormântarea, nu au fost mari probleme. Au pus moarta pe o masă, în curte, niște rude s-au pus lângă ea, eu am cerut un scaun, m-am urcat pe el să prind pe toată lumea în cadru și am făcut prima fotografie. Omul meu era însă atins de aripa inspirației.
”Nu e bine, nu iese frumos. Haideți să ridicăm moarta în picioare, cu tot cu coșciug, să stați omenește lânga ea, ca la nuntă”. Finalul indicațiilor m-a speriat nițel, el nu risca mare lucru, dar eu mă gândeam să mai locuiesc în sat. Cum moarta nu a vrut să stea chiar dreaptă, au sprijinit sicriul de masă, la un unghi de 45 de grade. Rudele se îmbulzeau la poze (nici acum nu știu care era treaba, tradiția cred că era la cote maxime în familia lor). După ce am făcut 36 de fotografii colegul a zis să anunțăm că s-a terminat treaba. Inspirația trecuse la mine.
”Vrei să stricăm distracția? Apăsăm pe buton cât e nevoie”. La un moment a venit și preotul și am pus punct.
Am predat, după trei zile, aparatul maistrului, am fost felicitat cu o palmă după ceafă și am crezut că am scăpat.
După două săptămâni, mă strigă la poartă o rudă a decedatei, avea o cununie civilă în familie și mare nevoie de un fotograf ”profesionist”. Făcusem o impresie excelentă la înmormântare. I-am explicat că nu am aparat foto, mi-a zis că rezolvă cu maistrul, când i-a spus că mie îmi ies fotografii bune doar la ăia care nu se mișcă s-a strâmbat și m-a lăsat în pace.
Partea cu adevărat sinistră a venit înainte să pice comunismul, în decembrie 89. A venit maistrul cu o sacoșă de fotografii, cele 36 de cadre au fost multiplicate astfel încât să se bucure toți cei imortalizați. Cum curiozitatea nu omoară doar pisică, am decis să-mi admir operele.
Recunosc, ceva mai sinistru nu am văzut.
