Ziua naţională pică anul acesta în mijlocul unor bătălii electorale mai complicate ca niciodată. Pe acest fond, cu greu se poate vorbi, sincer, despre unire. Societatea autohtonă pare mai dezbinată ca oricând, iar între părţi nu se cască prăpăstii, ci se ridică ziduri până la nori, formate din dispozitive inteligente care îi leagă pe oameni de reţelele de socializare. Nimeni nu mai este dispus să vorbească despre ce uneşte, doar motivele dezbinării sunt vânturate prin pieţele publice, online sau offline.
Anul de graţie 1918 este tot mai puţin pomenit, gesturile de curaj ale înaintaşilor par simple motive pentru o viitoare demagogie politică, totul este învăluit în ceaţa dezbinării.
Chiar şi aşa, Ziua Naţională reprezintă un bun prilej de meditaţie. Dacă nu găsim altceva în interiorul nostru care să ne mişte cu această ocazie, atunci măcar să ne gândim la rudele noastre din trecut, la bunicii şi străbunicii care au muncit, luptat şi uneori au murit pentru ca această ţară să existe.
Unirea a fost posibilă în câteva momente de graţie ale acestei naţiuni. Uneori ne iese, adesea nu, dar important este să ne reamintim că putem fi capabili şi de lucruri măreţe. Cine nu învaţă din eşecuri sau din victorii are puţine şanse să meargă înainte pe drumul drept al istoriei. Nu e cazul să ne oprim în loc într-un moment atât de delicat, când istoria se scrie şi se rescrie la marea masă a acestei lumi. Dacă nu ne putem mobiliza pentru noi, măcar pentru urmaşi să o facem, merită şi ei o ţară!Unirea de ieri, de azi şi de mâine
