Plimb umbra unui câine, iar lumea îi admiră doar lesa de argint.
Un purice famelic, căzut dintre fantome, îmi strigă să-l prezint,
sătul de greva foamei, vrea să-și găsească grabnic o gazdă generoasă
și aerul se mișcă, o coadă închipuită, se agită bucuroasă.
Sub tălpi se simt ecouri, țărâna-mi spune tainic povești fără stăpân,
o mână de lumină se-ncurcă printre umbre și-mi cere să rămân.
Copaci clipesc alene din frunze mari căzute, prea iute, în rugină,
iar câinele visează, în limbi neînțelese, că blana-i e străină.
Aud, dintr-o pubelă, ce dă pe dinafară, un tandru triolet,
Iar puricele foamei, se-ntoarec spre origini în pași de menuet.
Strig câinele cu groază, simțind cum lesa cade de pe Pământ pe Lună.
Nu știu unde-i lumina și-a aud într-o ureche un cânt de noapte bună!
