Pierdut printre gânduri, am intrat într-o farmacie.
Doream să plătesc taxa pentru frica de durere, cum ar spune persoane cu mare priză la public.
În fața mea se afla o doamnă, de o bătrânețe greu de închipuit.
Mâinile erau două seismografe, care desenau pe hârtie invizibilă, intensitatea cutremurelor interioare.
Ochii, un mic semafor, cel roșu se închidea când bătrâna începea să vorbească, iar vorbele păreau că vin direct din trecut.
Picioarele lăsau impresia că pot fi frânte sub greutatea aerului.
Când a spus ce dorește am avut impresia că sunt la un seminar de medicină, care are ca subiect bolile în fază terminală și variantele de tratament
În momentul în care farmacista a întrebat-o dacă ea înghite toate medicamentele pe care le cere a venit adevăratul șoc.”Eu nu am nimic, sunt foarte bine, alerg toată ziua, am grijă de o soră și o cumnată, ele sunt bolnăvioare rău, le spăl, le fac mâncare, cumpărături”.
De jenă am ieșit fără să mai cer ceva.
”Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii”.
