O doamnă, aflată destul de aproape de ”o lume mai bună”, discuta la telefon cu mult patos cu o colegă de pensie târzie, astfel încât să fie auzită de un întreg magazin.
Totul a plecat de la povestea probatului unor rochii, alături de alte două femei, pentru un eveniment. Eu m-am gândit la o înmormântare, ea se referea la o nuntă. Rochiile îi veneau turnate ei și stăteau ca pe un ”butoi cu varză acră” pe una dintre femei și ca pe un ”gard de nuiele” pe cealaltă, lucru remarcat și de vânzătoare, care i-a și lăudat ”frumusețea și prestanța”. M-am uitat din nou la prestanta-frumoasă și orice descriere aș face m-ar califica direct pentru atac la persoană. Cum ar spune experții în frumusețe mai tineri, era ”ceva rău”.
Dar ceva și mai rău a pornit la vale imediat după ce a terminat cu rochiile și a început să descrie, cu exemple, tot binele pe care l-a făcut ea în viață și cât de strâmbe moral sunt toate cunoștințele ei. Dacă binele ei era meschinărie pură, răul celorlalți era un tablou în detaliu al Iadului.
Culmea, doream să îmi cumpăr un element de vestimentație, dar am renunțat pentru că nu aveam alături un prieten care să îmi spună cum îmi stă, măcar un ”e ok” pe care să-l traducă mai târziu în ”butoi cu varză acră” sau ”gard de nuiele”. Am părăsit magazinul, nu fără să-i spun în gând: „cu drag”.
