Care sunt ultimele 10 filme care v-au impresionat?
10 thoughts on “Ce filme ati mai vazut?”
De ce doar 10? Asta nu prea inteleg. De ce nu 60? Sau doar 300 ca tot m-a incitat Leonidas asta cu faptele lui de vitejie. Ca mie, unul, imi place sa vad cate 3 filme pe zi, cand nu am la indemana vreo sticla buna de Pinot, sau vreo 4 spre 5 in zilele Kadarice de vara, cand nu am pe cap vreo „gjakmarrja” literara.
Dar ca sa fiu mai concis, sa nu moara „spectatorii’ de plictiseala, pot spune ca ultimele 2 filme care m-au impresionat extrem (mai corect ar fi mi-au impresionat extremitatea) au fost… TICALOSII si MARGO.
Asadar, pe scurt (ca e mai ieftin, cum ar zice serbanestii si carmazanii zilelor noastre).
Primul, o pansare de secvente cu smenari-diplomati (politicieni caricatura janghinosi dar apretati in versace), servili si prinsi in discutii abracadabrante despre invarteli. Un film ticalos de prost cu actori grozav(i) de rudimentari, aici, sub bagheta magica a maestrului „Celui mai iubit dintre pamanteni”. Dar nu disperati, sunt si bucati bune rau pe acolo, cum ar fi bucatele din farfurie, mmm…, bucata-amanta a finantatorului, sutul in buca incasat cu placere de primitorul Dan Diaconescu in persoana si , neaparat, delicatesele lui Nelu Ploiesteanu. Toate astea nu te pot lasa chiar indiferent.
Cel de-al doilea… O minunata flescaiala-posirca-libidinoasa efuziune despre dragostea pe bani a curvele noastre multe dar fitoase de la oras sau de aiurea. Acesta al doilea „produs”, papricat si panicat cu vedete cracoase, laptoase si matinale, de tv, exceleaza in special prin dialoguri. Ca sa nu mai amintesc de scenariu.
Ca poate unora si altora replicile gagicilor li se vor parea insipide, neinteresante (desi vorbesc numai despre p… si f…), afectate si stupide. Ma indoiesc insa ca macar apetisanta Zavoranu, pretentioasa din fire, se stie, nu va gusta chiar nici o vorba din toate cele debitate de fatucile alea nebune dupa frumusetea stre(meleagurilor) natale.
TICALOSII plus MARGO egal love
De ce doar 10? Asta nu prea inteleg. De ce nu 60? Sau doar 300 ca tot m-a incitat Leonidas asta cu faptele lui de vitejie. Ca mie, unul, imi place sa vad cate 3 filme pe zi, cand nu am la indemana vreo sticla buna de Pinot, sau vreo 4 spre 5 in zilele Kadarice de vara, cand nu am pe cap vreo “gjakmarrja” literara.
Dar ca sa fiu mai concis, sa nu moara “spectatorii’ de plictiseala, pot spune ca ultimele 2 filme care m-au impresionat extrem (mai corect ar fi mi-au impresionat extremitatea) au fost… TICALOSII si MARGO.
Asadar, pe scurt (ca e mai ieftin, cum ar zice serbanestii si carmazanii zilelor noastre).
Primul, o pansare de secvente cu smenari-diplomati (politicieni caricatura janghinosi dar apretati in versace), servili si prinsi in discutii abracadabrante despre invarteli. Un film ticalos de prost cu actori grozav(i) de rudimentari, aici, sub bagheta magica a maestrului “Celui mai iubit dintre pamanteni”. Dar nu disperati, sunt si bucati bune rau pe acolo, cum ar fi bucatele din farfurie, mmm…, bucata-amanta a finantatorului, sutul in buca incasat cu placere de primitorul Dan Diaconescu in persoana si , neaparat, delicatesele lui Nelu Ploiesteanu. Toate astea nu te pot lasa chiar indiferent.
Cel de-al doilea… O minunata flescaiala-posirca-libidinoasa efuziune despre dragostea pe bani a curvele noastre multe dar fitoase de la oras sau de aiurea. Acesta al doilea “produs”, papricat si panicat cu vedete cracoase, laptoase si matinale, de tv, exceleaza in special prin dialoguri. Ca sa nu mai amintesc de scenariu.
Ca poate unora si altora replicile gagicilor li se vor parea insipide, neinteresante (desi vorbesc numai despre p… si f…), afectate si stupide. Ma indoiesc insa ca macar apetisanta Zavoranu, pretentioasa din fire, se stie, nu va gusta chiar nici o vorba din toate cele debitate de fatucile alea nebune dupa frumusetea stre(meleagurilor) natale.
Pentru Gargantua, DEMISEC
Pentru ca si filmul merge bine cu vinul si amicul Gargantua nu mai diversifica deloc blogul, si cu alte departamente, aseara am vazut un vin bun. Un Panciu demisec, cu maestrul Pinot Noir in rol de Oscar. Povestea lui este placuta si trandava.
Se odihneste de cele mai multe ori. Si are amintiri vagi, multe dintre ele literar-cinegetice. E sigur insa ca vine dintr-o primavara timpurie. Culoarea lui aminteste de o brazda proaspata de pamant, dar si de zgomotul surd al trezirii la viata a unui mugure, iar mirosul… Mirosul sau suav, cu siguranta este acela al florilor umede din zorii zilei ai vita de vie.
Oamemii l-au numit intr-o perioada strugure. Leganat de vant, s-a hranit din seva pamantului, s-a imbujorat sub mangaierea soarelui arzator si s-a trezit din visare (nu in Teatrul Viselor, vinul este mai presus de fotbal…) alaturi de o boaba de roua.
Dupa, s-a numit must si apoi a cazut in tihna, adanc, acolo unde doar linistea si timpul se mai aud. Un somn oduhnitor i-a dat vigoare si maturitate, iar aseara in paharul meu, alaturi de un M.U. feremecator mi-a oferit senzatii uimitoare.
Apropo, GARGANTUA, chair ai fost pe aproape cu acel X amplu, solid, solistic…
Notes on a Scandal
(MOARTEA VENETIILOR)
Rareori spunem despre un film ca este mai bun decat o carte. “Notes on a Scandal” este mai bun. Avem de a face cu o excelenta ecranizare a unui roman, omonimul semnat Zoe Heller si ajuns in 2003 in finala Booker Prize. De aici lucrurile se simplifica, stim cu ce avem de-a face si pana apare si la noi scrierea putem sa vorbim lejer despre muzica. Pentru ca inspiratia lui Philip Glass, in povestea spusa inteligent de Richard Eyre, sugruma si in acelasi timp sporeste vraja si magnetismul creat de uluitoarele Judi Dench si Cate Blanchett. Dragoste si ura, frumusete si batranete, dorinta si respingere, maretie si umilinta, speranta si resemnare, viata si moarte, un amalgam terifiant cu aroma de thriller psihologic. Un Moarte la Venetia modern, muieresc, agresiv si tocmai de aceea lipsit de scrupule. Atat de tandru, atat de gratios si adulterin. Si mai e ceva. Ceva absolut fascinant aici: povestitorul. Unul si acelasi cu personajul diabolic, cel care ne face partasii spectacolui macabru si continuu din launtrul sufletului uman. Adica al nostru.
– Ca urmare a faptului ca amicul Gargantua a debutat cu prezenta-i impunatoare la TV. Adica un scurt si umil omagiu…:
Balada Mesterului Gargantua
Pe Arges in aval, La un post banal, Dis de dimineata, E-o emisie hoata. Doi firavi actori, Ne prezinta stiri, numa mesteri mari, calfe si zidari, si Gargantua… cat zece, care-i si intrece. Dar cum mi-i petreceee… Snoave, zeflemele, Poante, toate cele. Iata cum vorbea, la fotbal agiungea. Si acol sa te tii…, Numa’ ironii, Din fluier doinas, din verb naravas, De murea poporu’, La televizoru.
Epilog
Dar trecuse clipa, Si Gargantua, Pleca la serviciu, Sa deguste-un Panciu. Si audienta, biata cum cadea, Iar unde cadea, Ce se mai facea? O televizie uscata, Si neinteresanta, Cu public putin, si rating meschin.
venus – moartea domnului maurice-escu
ei bine, cam asa mi-ar placea sa imi gasesc si eu sfarsitul (peste ani si ani…) ca maurice cel decrepit si agreabil. undeva la malul marii ori pe crestele inalte si crete ale muntelui (of, ce falic suna!), impovarat de ani si amintiri si musai langa o fatuca tandra si priceputa (provinciala de s-ar putea si usor durdulie. n-ar strica nici sa aiba nume de floare pentru o versificatie cat mai inspirata).
in nici un caz nu vreau sa pasesc in hades ca dante remus (lazarescu). va rog nu ma dati pe mana lui cristi puiu (cu sau fara covor la cannes), plimbat cu pasiune de catre asistente mamoase prin micul paris doldora de spitale si doftori (ca-mi place mai mult londra lui roger michell )
insa una e dorinta si alta putinta. cum, se pare, una este venus-ul lui velazquez si alta fata cu basma galbena a lui grigorescu pe muzica emotionanta de tudor gheorghe (aia cu neamul si tara) – acu’ sa nu se inteleaga ca occidentalii sunt mai artisti si mai talentati ca ai nostri, ca ma oftic.
in concluzie,
o poveste despre moarte poate fi spusa in multe feluri. michell si kureishi (regizorul si scenaristul) ne ofera una plina de umor si melancolie. un amurg dulce duios (departe de zei si nietzschi si kitch) alaturi de prieteni vechi si pretiosi precum vinul.
ca viata ne rezerva surprize (plus amoruri ghiduse) exact cand ne asteptam mai putin, nu mai e vina noastra si nici a unchesului maurice.
admirabila aparitia debutantei j. whittaker as venus of London. aduce si putin (mai mult) cu celebra j. aniston (look & perform).
incantatoare, de asemenea, diminetile batranesti cu cafeluta si ziar.
ca sa nu mai zic de ardoarea (cu tot cu criminalele lui gaguri) inamoratului o’toole, maurice, don quijote sau cum l-o mai chema pe cavalerul nostru prabusit la picioarele preafrumoasei lui dulcinee.
spuneam ca asa mi-ar placea si mie sa dau coltul (peste ani si ani…) dar nu chiar asa simplu, mai lipsea ceva – ‘negresit cu mana la pupaza si cu versul liber’!
Cinema paradisio
Balanta
citit blog in intregime.de la cap la coada..asa citesc putinele bloguri care imi atrag atentia..De acum esti pus sub urmarire..e de bine
O cãrþulie micã ºi elegantã, cartonatã, legatã în pînzã de in de culoare viºinie, numãrînd în traducere germanã nu mai mult de 73 de pagini, dã un rãspuns cît se poate de exact ºi de brutal, în acelaºi timp, insidioasei întrebãri. Da, un astfel de duºman „absolut” al adevãrului existã „într-adevãr”… ºi el se numeºte… bullshit!
Comments are closed.
20 vizitatori online acum 1 vizitatori, 19 roboti, 0 membri Numar maxim de vizitatori astazi: 26 la 03:07 am UTC Aceasta luna: 26 la 04-02-2025 03:07 am UTC Acest an: 191 la 01-17-2025 09:47 pm UTC Din toate timpurile: 502 la 01-13-2023 02:58 am UTC
De ce doar 10? Asta nu prea inteleg. De ce nu 60? Sau doar 300 ca tot m-a incitat Leonidas asta cu faptele lui de vitejie. Ca mie, unul, imi place sa vad cate 3 filme pe zi, cand nu am la indemana vreo sticla buna de Pinot, sau vreo 4 spre 5 in zilele Kadarice de vara, cand nu am pe cap vreo „gjakmarrja” literara.
Dar ca sa fiu mai concis, sa nu moara „spectatorii’ de plictiseala, pot spune ca ultimele 2 filme care m-au impresionat extrem (mai corect ar fi mi-au impresionat extremitatea) au fost… TICALOSII si MARGO.
Asadar, pe scurt (ca e mai ieftin, cum ar zice serbanestii si carmazanii zilelor noastre).
Primul, o pansare de secvente cu smenari-diplomati (politicieni caricatura janghinosi dar apretati in versace), servili si prinsi in discutii abracadabrante despre invarteli. Un film ticalos de prost cu actori grozav(i) de rudimentari, aici, sub bagheta magica a maestrului „Celui mai iubit dintre pamanteni”. Dar nu disperati, sunt si bucati bune rau pe acolo, cum ar fi bucatele din farfurie, mmm…, bucata-amanta a finantatorului, sutul in buca incasat cu placere de primitorul Dan Diaconescu in persoana si , neaparat, delicatesele lui Nelu Ploiesteanu. Toate astea nu te pot lasa chiar indiferent.
Cel de-al doilea… O minunata flescaiala-posirca-libidinoasa efuziune despre dragostea pe bani a curvele noastre multe dar fitoase de la oras sau de aiurea. Acesta al doilea „produs”, papricat si panicat cu vedete cracoase, laptoase si matinale, de tv, exceleaza in special prin dialoguri. Ca sa nu mai amintesc de scenariu.
Ca poate unora si altora replicile gagicilor li se vor parea insipide, neinteresante (desi vorbesc numai despre p… si f…), afectate si stupide. Ma indoiesc insa ca macar apetisanta Zavoranu, pretentioasa din fire, se stie, nu va gusta chiar nici o vorba din toate cele debitate de fatucile alea nebune dupa frumusetea stre(meleagurilor) natale.
TICALOSII plus MARGO egal love
De ce doar 10? Asta nu prea inteleg. De ce nu 60? Sau doar 300 ca tot m-a incitat Leonidas asta cu faptele lui de vitejie. Ca mie, unul, imi place sa vad cate 3 filme pe zi, cand nu am la indemana vreo sticla buna de Pinot, sau vreo 4 spre 5 in zilele Kadarice de vara, cand nu am pe cap vreo “gjakmarrja” literara.
Dar ca sa fiu mai concis, sa nu moara “spectatorii’ de plictiseala, pot spune ca ultimele 2 filme care m-au impresionat extrem (mai corect ar fi mi-au impresionat extremitatea) au fost… TICALOSII si MARGO.
Asadar, pe scurt (ca e mai ieftin, cum ar zice serbanestii si carmazanii zilelor noastre).
Primul, o pansare de secvente cu smenari-diplomati (politicieni caricatura janghinosi dar apretati in versace), servili si prinsi in discutii abracadabrante despre invarteli. Un film ticalos de prost cu actori grozav(i) de rudimentari, aici, sub bagheta magica a maestrului “Celui mai iubit dintre pamanteni”. Dar nu disperati, sunt si bucati bune rau pe acolo, cum ar fi bucatele din farfurie, mmm…, bucata-amanta a finantatorului, sutul in buca incasat cu placere de primitorul Dan Diaconescu in persoana si , neaparat, delicatesele lui Nelu Ploiesteanu. Toate astea nu te pot lasa chiar indiferent.
Cel de-al doilea… O minunata flescaiala-posirca-libidinoasa efuziune despre dragostea pe bani a curvele noastre multe dar fitoase de la oras sau de aiurea. Acesta al doilea “produs”, papricat si panicat cu vedete cracoase, laptoase si matinale, de tv, exceleaza in special prin dialoguri. Ca sa nu mai amintesc de scenariu.
Ca poate unora si altora replicile gagicilor li se vor parea insipide, neinteresante (desi vorbesc numai despre p… si f…), afectate si stupide. Ma indoiesc insa ca macar apetisanta Zavoranu, pretentioasa din fire, se stie, nu va gusta chiar nici o vorba din toate cele debitate de fatucile alea nebune dupa frumusetea stre(meleagurilor) natale.
Pentru Gargantua, DEMISEC
Pentru ca si filmul merge bine cu vinul si amicul Gargantua nu mai diversifica deloc blogul, si cu alte departamente, aseara am vazut un vin bun. Un Panciu demisec, cu maestrul Pinot Noir in rol de Oscar. Povestea lui este placuta si trandava.
Se odihneste de cele mai multe ori. Si are amintiri vagi, multe dintre ele literar-cinegetice. E sigur insa ca vine dintr-o primavara timpurie. Culoarea lui aminteste de o brazda proaspata de pamant, dar si de zgomotul surd al trezirii la viata a unui mugure, iar mirosul… Mirosul sau suav, cu siguranta este acela al florilor umede din zorii zilei ai vita de vie.
Oamemii l-au numit intr-o perioada strugure. Leganat de vant, s-a hranit din seva pamantului, s-a imbujorat sub mangaierea soarelui arzator si s-a trezit din visare (nu in Teatrul Viselor, vinul este mai presus de fotbal…) alaturi de o boaba de roua.
Dupa, s-a numit must si apoi a cazut in tihna, adanc, acolo unde doar linistea si timpul se mai aud. Un somn oduhnitor i-a dat vigoare si maturitate, iar aseara in paharul meu, alaturi de un M.U. feremecator mi-a oferit senzatii uimitoare.
Apropo, GARGANTUA, chair ai fost pe aproape cu acel X amplu, solid, solistic…
Notes on a Scandal
(MOARTEA VENETIILOR)
Rareori spunem despre un film ca este mai bun decat o carte. “Notes on a Scandal” este mai bun. Avem de a face cu o excelenta ecranizare a unui roman, omonimul semnat Zoe Heller si ajuns in 2003 in finala Booker Prize. De aici lucrurile se simplifica, stim cu ce avem de-a face si pana apare si la noi scrierea putem sa vorbim lejer despre muzica. Pentru ca inspiratia lui Philip Glass, in povestea spusa inteligent de Richard Eyre, sugruma si in acelasi timp sporeste vraja si magnetismul creat de uluitoarele Judi Dench si Cate Blanchett. Dragoste si ura, frumusete si batranete, dorinta si respingere, maretie si umilinta, speranta si resemnare, viata si moarte, un amalgam terifiant cu aroma de thriller psihologic. Un Moarte la Venetia modern, muieresc, agresiv si tocmai de aceea lipsit de scrupule. Atat de tandru, atat de gratios si adulterin. Si mai e ceva. Ceva absolut fascinant aici: povestitorul. Unul si acelasi cu personajul diabolic, cel care ne face partasii spectacolui macabru si continuu din launtrul sufletului uman. Adica al nostru.
– Ca urmare a faptului ca amicul Gargantua a debutat cu prezenta-i impunatoare la TV. Adica un scurt si umil omagiu…:
Balada Mesterului Gargantua
Pe Arges in aval, La un post banal, Dis de dimineata, E-o emisie hoata. Doi firavi actori, Ne prezinta stiri, numa mesteri mari, calfe si zidari, si Gargantua… cat zece, care-i si intrece. Dar cum mi-i petreceee… Snoave, zeflemele, Poante, toate cele. Iata cum vorbea, la fotbal agiungea. Si acol sa te tii…, Numa’ ironii, Din fluier doinas, din verb naravas, De murea poporu’, La televizoru.
Epilog
Dar trecuse clipa, Si Gargantua, Pleca la serviciu, Sa deguste-un Panciu. Si audienta, biata cum cadea, Iar unde cadea, Ce se mai facea? O televizie uscata, Si neinteresanta, Cu public putin, si rating meschin.
venus – moartea domnului maurice-escu
ei bine, cam asa mi-ar placea sa imi gasesc si eu sfarsitul (peste ani si ani…) ca maurice cel decrepit si agreabil. undeva la malul marii ori pe crestele inalte si crete ale muntelui (of, ce falic suna!), impovarat de ani si amintiri si musai langa o fatuca tandra si priceputa (provinciala de s-ar putea si usor durdulie. n-ar strica nici sa aiba nume de floare pentru o versificatie cat mai inspirata).
in nici un caz nu vreau sa pasesc in hades ca dante remus (lazarescu). va rog nu ma dati pe mana lui cristi puiu (cu sau fara covor la cannes), plimbat cu pasiune de catre asistente mamoase prin micul paris doldora de spitale si doftori (ca-mi place mai mult londra lui roger michell )
insa una e dorinta si alta putinta. cum, se pare, una este venus-ul lui velazquez si alta fata cu basma galbena a lui grigorescu pe muzica emotionanta de tudor gheorghe (aia cu neamul si tara) – acu’ sa nu se inteleaga ca occidentalii sunt mai artisti si mai talentati ca ai nostri, ca ma oftic.
in concluzie,
o poveste despre moarte poate fi spusa in multe feluri. michell si kureishi (regizorul si scenaristul) ne ofera una plina de umor si melancolie. un amurg dulce duios (departe de zei si nietzschi si kitch) alaturi de prieteni vechi si pretiosi precum vinul.
ca viata ne rezerva surprize (plus amoruri ghiduse) exact cand ne asteptam mai putin, nu mai e vina noastra si nici a unchesului maurice.
admirabila aparitia debutantei j. whittaker as venus of London. aduce si putin (mai mult) cu celebra j. aniston (look & perform).
incantatoare, de asemenea, diminetile batranesti cu cafeluta si ziar.
ca sa nu mai zic de ardoarea (cu tot cu criminalele lui gaguri) inamoratului o’toole, maurice, don quijote sau cum l-o mai chema pe cavalerul nostru prabusit la picioarele preafrumoasei lui dulcinee.
spuneam ca asa mi-ar placea si mie sa dau coltul (peste ani si ani…) dar nu chiar asa simplu, mai lipsea ceva – ‘negresit cu mana la pupaza si cu versul liber’!
Cinema paradisio
Balanta
citit blog in intregime.de la cap la coada..asa citesc putinele bloguri care imi atrag atentia..De acum esti pus sub urmarire..e de bine
O cãrþulie micã ºi elegantã, cartonatã, legatã în pînzã de in de culoare viºinie, numãrînd în traducere germanã nu mai mult de 73 de pagini, dã un rãspuns cît se poate de exact ºi de brutal, în acelaºi timp, insidioasei întrebãri. Da, un astfel de duºman „absolut” al adevãrului existã „într-adevãr”… ºi el se numeºte… bullshit!