Nicu „Brăţară” lucrează la o firmă de salubritate. Nu ştie cum e trecut în cartea de muncă, de fapt nu ţine minte, dar în niciun caz măturător.
Asta face toată ziua, dă cu mătura pe străzi. Are spre 55 de ani şi e supărat că „astea mici s-au şmecherit”. Îi plac femeile. Mai mult decât băutura. De băutură s-a mai lăsat, de femei niciodată. Îi plac toate, tocmai de aceea nu s-a putut opri la una. Îi place şi locul de muncă, „la multe le e ruşine să măture pe drumuri şi după o lună două pleacă şi vin altele, bucuria mea”. E fericit când se schimbă „garda”, dar astea mici ori sunt şmechere rău, ori le avertizează „cutrele dinaintea lor”.
„Ia uite ce brăţară frumoasă am găsit. E mare, eu zic că e aur. E de damă, eu n-am femeie, nu am ce face cu ea. Nu o vrei tu? Dacă eşti drăguţă ţi-o dau”. Nicu găseşte brăţări ori de câte ori apare o colegă nouă. Dar aude tot mai rar „Da” şi tot mai des „Las-o bre, e coclitură d-aia d-a matale, nu merge cu mine”. Un gând negru nu îi dă pace. Dacă nu e nicio şmecherie la fetele astea noi şi nu mai e el prezentabil ca înainte? Că pe vremuri „erau unili drăguţe şi după ce coclea brăţara”. Oricum, merită să mai încerce, tocmai de aceea nu pleacă niciodată de acasă fără o brăţară, groasă, lucioasă, în buzunar.
Toată viaţa a dat cu mătura, are o meserie. Meseria e brăţară de aur!
