Sunt in metrou, e ora cand inteleg viata unei sardele in conserva. Prind un loc. Vecinul de scaun se uita la niste semipornaciuni, cu sonor. Ma uit la el cu un soi de repros. Zero raspuns, e prins cu totul, i se zbate un ochi de am impresia ca va sari sa ma muste. Are o monospranceana greu de uitat. Nu o uit. Cand actiunea era mai in toi din punct de vedere auditiv, observ ca pe ecran in semiactiune e vecinul de scaun. Ma mai uit o data la el, ochiul i se zbate ca un peste in carlig. Pe ecran ce era semi nu mai e semi, e explicit de imi pleaca micul dejun din stomac. Ma ridic, mai bine inghesuit in picioare decat sa ii vina idei dihaniei.
