De câteva luni pe la ce colţ de stradă îţi plimbi basca apare inevitabil cineva care încearcă să-ţi explice că trăim într-o dictatură, după care slobozeşte înjurături de toată mâna la adresa celor care ne conduc. Aceeiaşi oameni laudă cu câte trei-patru guri regimul comunist.
Ascult şi merg mai departe, nu înainte, ci înapoi.
Ajung la jumătatea anilor 80, sunt copil, am toate rudele pe care le-am cunoscut în viaţă şi trăiesc în plin regim comunist (sinistru atunci pentru 99% dintre români, un far luminos acum, pentru nepermis de mulţi).
Înainte de Paşte, în Vinerea Prohodului, profesorii erau obligaţi să organizeze activităţi cultural – sportive, cu prezenţă obligatorie, astfel încât niciun elev să nu calce prin curtea bisericii. La noi se juca fotbal, volei şi se făceau focuri de tabără pe malul Argeşului, unde se cânta şi se spuneau poezii. Activităţile durau cât dura şi slujba la biserică.Noi ne distram, o parte dintre profesori erau foarte trişti şi jenaţi, o alta era vigilentă.
Norocul unora, ghinionul altora, şcoala noastră era vizavi de biserică, iar din câteva săli de clasă se vedea intrarea în biserică, aşa că era foarte riscant să fentezi vigilenţa partidului, pusă în cârca profesorilor. Pe întuneric se mai putea observa câte o siluetă micuţă cum se prelinge pe lângă zidurile lăcaşului de cult.
Ilegalism, educaţie şi libertatea de a alege.
O altă problemă erau ouăle roşii.
O perioadă nu am ştiut, dar la un moment dat am aflat. Un profesor, coleg cu tatăl meu, i-a comunicat că nu e foarte în regulă ca tocmai eu să fiu capul răutăţilor la concursurile de ciocnit ouă de pe terenul de sport, că fac propagandă mistic-religioasă.
Abătut de mârşăvia umană (avusese relativ recent un episod penibil cu primarul localităţii, care, atunci când au fost naşi de cununie, s-a prezentat la uşa bisericii şi l-a avertizat că dacă păşeşte în interior va fi dat afară din învăţământ; mama nu era vizată, nu era membră de partid pe motiv de origine nesănătoasă – părinţi cu vederi legionare) mi-a comunicat ce i-a spus profesorul meu (Dumnezeu să-l ierte) şi mi-a zis să-mi văd de treabă. Am priceput repede ce însemna asta, a băgat mâna în buzunarul hainei şi a scos două ouă roşii cu care pretindea că voi face ravagii, erau de la sora lui de la Petreşti, sat în care exista un adevărat cult al ciocnitului şi al preparatului ouălelor. Nu mai ştiu cât succes am avut, dar ştiu că de atunci am început să învăţ să aleg cu/de cine mă ”ciocnesc”.
Libertate … şi dreptate!
