Credeam că m-am pierdut într-o tăcere groasă,
zăpadă veche întinsă pe-o tinerețe stoarsă.
Dar de prin margini tulburi de univers ciudat,
Un semn discret aduse un zâmbet și-un oftat.
Era o adiere, un vis roz-alb, un gând,
Era o tresărire din tot ce-i muribund,
Și-n colțul unei clipe, cu ochii-ntorși spre ieri,
Am auzit chemarea ca glasul unei veri.
Speranța mea, nălucă de multe ori trădată,
S-a ridicat din umbră, de zboruri însetată .
Și-n pieptul ce-nvățase doar umbre să adune,
A tresărit o rază, un semn de vremuri bune.
O bucurie vie, o lacrimă din stele,
Zăcând de-o vreme lungă sub amintiri rebele.
Dar știu acum: tăcerea nu-i moartea de-nceput,
Ci doar o rugă veche ce-n taină s-a făcut.
