Imposibil să nu vă fi lovit, de la începutul acestui an, de cel puțin 100 de ori de răspunsul ”cu drag”. E o modă de care cu greu mai scăpăm. Un tic verbal care mimează maxima amabilitate.
Azi am mers să plătesc o factură la o companie de telefonie. La ghișeu era un tânăr pe care îl cheamă Gheorghe sau care cunoaște un Gheorghe. O față mai mototolită de o noapte grea mai rar am văzut. Părea căzut din avion pe o cale ferată și aștepta cu disperare să vină un tren care să-i curme chinul. Îi era clar că trenul întârzie și era obligat să se chinui în continuare.
I-am comunicat ce intenții am, am plătit și omul s-a încovrigat pe sub birou să scoată chitanța, care dovedea pe ce am dat banii. Efortul a fost unul care i-a depășit capacitățile. Mi-a dat chitanța, am zis ”mulțumesc”, a încercat un ”cu drag” pe care l-a terminat cu o râgâială (eructație – dacă sunteți mai sensibili) scăpată din Iad, după care a vomitat scurt pe tastatură. Mi-a aruncat o privire disperată și abia atunci a observat că, în spatele meu, mai așteptau alți trei clienți dornici să rezolve ceva cu ajutorul lui.
Am zâmbit, am spus ”cu drag” și am părăsit incinta.
