Autor: dedes

Două întâmplări scurte care îmi întăresc o concluzie lungă, pe care o să o trag cu altă ocazie.

1.

Am fost cu soția să doneze sânge pentru o cunoștință. De altfel, în ultimele zile a existat o adevărată campanile legată de criza de donatori. Nu insist pe subiect, a făcut-o Vali, dar nu pot să nu remarc lipsa de tact, ca să nu spun mai mult, cu care am fost întâmpinați în spital. Dincolo de avertismentele gen „trebuie să stați minim 2 ore”, „vedeți să nu stați degeaba”, „e foarte aglomerat, nu vă îmbulziți ca oile”, flăcăul în halat alb, care ne ghidona pe holul unde era un curent incredibil, m-a „citit” rapid și mi-a transmis de cel puțin trei ori „dacă ați consumat alcool, stați degeaba”.

Un domn voinic spre corpolent, îmbrăcat în genul bugetar de birou, alerga după ceva/cineva prin fața Spitalului Municipal. La un moment dat talpa de la pantoful din piciorul drept s-a întâlnit cu un cotor uriaș de măr (specialiștii în pomicultură aflați la fața locului -adică eu- nu au putut stabili dacă era cotorul unui măr dintr-o livadă din Voinești sau era adus din Polonia și vândut la Profi) a avut loc un fenomen similar cu aqua-planarea și omul a aterizeazat cu fruntea într-o bordură de beton, încă nu au fost instalate cele din plastic, și cu cotul în metalul grilajului de la o rigolă.

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

Bărbații, desigur cu excepția acelora care preferă alți bărbați, se îndrăgostesc sau sunt atrași fizic de niște ființe delicate, sensibile, grațioase….

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede. Dacă am un picior mânjit ar fi păcat să nu asortez şi mâna. Mă întorc din nou, se întoarce și doamna și pleacă în magazin. Coada se îngroașă, doamna revine în „ceafa” mea, cei din spatele ei o apostrofează că se bagă în față. Doamna încearcă să-i convingă că doar și-a reluat locul.

„Hai, sus, mai vioi, că la vârsta voastră nu aveți voie să vă plângeți că v-a moleșit căldura”, și-a făcut intrarea în autobuz bunica (relativ tânără pentru acest rol, genul uscățiv – energic- isteric) însoțită de cei doi nepoți (undeva între 4-6 ani). Vioi, nepoțeii s-au agățat de primele bare care le-au ieșit în cale, precum doi marinari obligați să stea pe puntea vasului în plină furtună în mijlocul Pacificului. Ușile se închid aproape lin, șoferul pornește aproape grăbit și după nici 100 de metri, frânează brusc.

În mijlocul tuturor crizelor posibile m-am emoționat, până la o lacrimă cursă pe interior, citind o poezie și ascultând cântecul plămădit din miezul ei. M-a izbit o melancolie cu aromă de 17 ani (atât cât are fata mea acum), greu de închipuit și explicat, un dor de anii când monezile se devalorizau, economia se prăbușea, iar eu luam cu împrumut, ofeream cu dobândă, tezaurizam și risipeam fără remușcări cel mai valoros lucru cu putință: fericirea.