Mă bălăcesc în spuma leneșă a caniculei și visez la clipele când măturam mările de tot praful așezat pe creasta valurilor.
Dați-mi o mătură – cu coada din salcâmul lui Moromete și perii din sorg roșu, cules din carțile de Nobel ale lui Mo Yan- și vă curăț lumea!
O mătură, dau sărăcia mea pentru o mătură!
Cine mai spune că suntem foarte săraci primește de la mine un bilet de autobuz. Sunt în 668, pe locurile din spate, 2+2, în vecinătatea mea sunt 3 doamne, cea mai subțirică are lejer peste 100 de kilograme. Colega mea de banca e campioana. Aș vrea sa cobor, dar e clar ca o pot face doar cu cei de la descarcerare.
„Pe vremea mea…”, nu fac parte din această categorie, în care totul era bine într-un anumit moment și totul pute în altul, în care eu nu mai sunt tânăr, dar alții, ce obrăznicie, sunt.
Chiar și de pe această poziție constat că ușor, dar sigur, dispare ideea de colegialitate, camaraderie, apartenență la grup/colectiv. Generațiile care vin din urmă sunt compuse tot mai mult din solitari, care se simt confortabil doar în spatele unui ecran și a unei tastaturi.
Cel puţin o dată în viaţă orice om visează să meargă la capătul lumii. Am stabilit de câteva secole că pământul este o sferă, dar mintea umană, colțurasă, îl imaginează în continuare cu mai multe capete.
Să visezi nu costă nimic, să mergi la capătul lumii costă enorm, mai ales dacă ai ca punct de plecare România și consideri că Australia, Chile, Alaska, Noua Zeelandă, Japonia sunt câteva dintre capetele acestei lumi fizice.
Un cunoscut cu vederi diametral opuse de ale mele în materie de religie, credință și biserică mi-a imputat, la modul general ortodox– nu mie personal, printre altele, lipsa de umor, ironie și auto-ironie. Cu această ocazie mi-am reamintit o pildă, mustind de umor, auzită cu mai mult timp în urmă la un post de radio (Lumina).
…
Sunt la un pas de colaps. Stau pe scaunul de la geam şi lângă mine e o mamaie cu o pungă plină de proteze dentare. Le scoate, le pune, după care, peste umărul meu, se priveşte în geam.
Operațiunea se repetă iar și iar.
La un moment dat încerc să mă ridic și să fug. Mamaia nu aude. îi zic ca vreau sa cobor. La al treilea “ce?” proteza de sus îi cade în poală. Mor!
Și afară plouă, plouă și eu mă împiedic în colțuri de romantism prin RATB.
O doamnă cu părul roşu, scurt, ţepos, cu buzele mânjite cu un roșu aprins și ochii înconjurați de un negru tăciune, ușor corpolentă, puțin trecută, ținea strâns de mână un domn, genul „acum sunt putred, dar cândva am fost ceva”. Priviri languroase, aruncate în toate direcțiile, și brusc făsă niciun avertisment doamna a început să îi îngâne la ureche, dar nu suficient de încet încât să nu aud și eu, un cântec al Marinei Voica
