„Pe vremea mea…”, nu fac parte din această categorie, în care totul era bine într-un anumit moment și totul pute în altul, în care eu nu mai sunt tânăr, dar alții, ce obrăznicie, sunt.
Chiar și de pe această poziție constat că ușor, dar sigur, dispare ideea de colegialitate, camaraderie, apartenență la grup/colectiv. Generațiile care vin din urmă sunt compuse tot mai mult din solitari, care se simt confortabil doar în spatele unui ecran și a unei tastaturi.
Cel puţin o dată în viaţă orice om visează să meargă la capătul lumii. Am stabilit de câteva secole că pământul este o sferă, dar mintea umană, colțurasă, îl imaginează în continuare cu mai multe capete.
Să visezi nu costă nimic, să mergi la capătul lumii costă enorm, mai ales dacă ai ca punct de plecare România și consideri că Australia, Chile, Alaska, Noua Zeelandă, Japonia sunt câteva dintre capetele acestei lumi fizice.
Un cunoscut cu vederi diametral opuse de ale mele în materie de religie, credință și biserică mi-a imputat, la modul general ortodox– nu mie personal, printre altele, lipsa de umor, ironie și auto-ironie. Cu această ocazie mi-am reamintit o pildă, mustind de umor, auzită cu mai mult timp în urmă la un post de radio (Lumina).
…
Sunt la un pas de colaps. Stau pe scaunul de la geam şi lângă mine e o mamaie cu o pungă plină de proteze dentare. Le scoate, le pune, după care, peste umărul meu, se priveşte în geam.
Operațiunea se repetă iar și iar.
La un moment dat încerc să mă ridic și să fug. Mamaia nu aude. îi zic ca vreau sa cobor. La al treilea “ce?” proteza de sus îi cade în poală. Mor!
Și afară plouă, plouă și eu mă împiedic în colțuri de romantism prin RATB.
O doamnă cu părul roşu, scurt, ţepos, cu buzele mânjite cu un roșu aprins și ochii înconjurați de un negru tăciune, ușor corpolentă, puțin trecută, ținea strâns de mână un domn, genul „acum sunt putred, dar cândva am fost ceva”. Priviri languroase, aruncate în toate direcțiile, și brusc făsă niciun avertisment doamna a început să îi îngâne la ureche, dar nu suficient de încet încât să nu aud și eu, un cântec al Marinei Voica
Motto
Din cele mai vechi timpuri, când lucrurile se desfăşoară în favoarea noastră – chiar şi în afara regulilor şi legilor – ne place liniştea, când însă suntem dezavantajaţi, facem scandal, urlăm, ne punem poalele în cap, chiar dacă avem chiloții în vine.
…
După o lungă cercetare personală, absolut lipsită de baze științifice am descoperit care sunt cei mai sensibili bărbați din această țară: suporterii celor două echipe de frunte ale Capitalei (Steaua și Dinamo)
Patima pescuitului m-a reprins în mreje. Așa că am trecut de la teorie, reviste, TV, site-uri, la chestiuni practice. Am purces pe o baltă privată, mai ales că suntem în prohibiție, dornic să îmi recapăt reflexele. Ajuns la fața locului, foarte de dimineață pentru mine, dar nu și pentru pescarii profesioniști, am avut parte de un prim şoc. Privind spre malul lacului, unde erau înșirați „colegii” m-am simțit ca și cum mă prezentasem la startul „Turului Franței” cu Pegasul din copilărie.
