Imi este dor de zapada precum unui rus de vodka. De dimineata am vazut o mica promisiune. Simt un chef turbat sa lustruiesc talpile la o sanie si sa o scot la plimbare. Nu conteaza ca acum sunt la celalalt capat al haturilor, pe post de animal de tractiune, indiferent cum, vreau sa fac parte din joc. Sa simt cum imi ingheata obrajii, sa aud cum scartaie sub talpi „balana”, sa vad de jur imprejur numai alb intr-o iluzie trecatoare de curatenie. Din copilarie nu mi-am mai dorit atat de mult o ninsoare. Atunci aveam motive intemeiate. Sensibile la cheltuieli, autoritatile amanau imediat cursurile scolare, pentru a nu fi consumat prea mult combustibil. Asa erau vremurile. Eram doritor de calamitati viscolite. Acuma vreau ca fulgii sa cada linistit, dar temeinic, nu mai am „pipota” pentru senzatii tari. Ceaiul e pregatit, ghetele, fularul, manusile si caciula sunt la locul lor. Sa vina zapada.
e o premonitie de zapada pe afara, in momentul asta.
Asta e un promo. Zapada „adevarata” ruleaza mai tarziu. Nu vezi ce se intampla, visezi un alb -ca-zapada si ai parte de noroi – gri-sobolan.
sa mai avem putina rabdare…
trebuie sa vina si ziua aceea in care vom da navala afara (si ce daca vom uita manusile in casa? si parca am ramas si cu paltonul de toamna) sa prindem in maini prima zapada mai adunata si sa zburam primul bulgare spre cineva drag…
Rabdare am. Dar prea e nehotarata si natura, sa se decida si dansa in ce stare de agregare ne livreaza apa. Nu sunt un mare fan al ploilor de noiembrie.
Duminica trecuta am ajuns la Cheia.. un soare razator cu gura pana la urechi, cer senin si o zapada… de vis. Am cerut sa ma cafteasca cineva cu cativa bulgari, ca sa ma conving ca ce vad e real. Am dezvirginat cateva tarini de zapada perfecta, curata si tzapan-afanata – cu cazaturile de rigoare in denivelarile pe care nu aveai cum sa le ghicesti sub zapada.
Si am vazut si ceva splendid – un mar complet desfrunzit, dar jumate plin cu mere ors-galene, nu stafidie ci incredibil de stralucitoare.
Mie mi-e dor sa merg in parc (daca nu la munte), sa ma trantesc precum purcelu in zapada si sa falfai bratele si picioarele pana-mi fac imprejur o aureola de fiinta fantastica cu aripi.
Ce dor imi e si mie sa ma dau cu sania… A trecut atat timp de cand nu am mai facut-o. 🙁 Pentru ca la noi in Timisoara nu mai ninge. A uitat sa ninga si sa se astearna un strat cat de mic sa ma bucur si eu si copiii care nu mai stiu sa se joace cu bulgari si sa intre seara in casa cu obrajii inrositi.