Sfarsitul toamnei este aproape. Mirosul de frunze arse asezonat cu putina ceata imi spune acest lucru. Aceeasi aroma ma duce cu gandul la perioada cand locuiam in Regie. Olfactivul se afla in stransa legatura cu memoria. Asta in cazul in care le posezi pe ambele. Un miros intepator de igrasie ma teleporteaza instantaneu intr-un camin de nefamilisti unde mi-am petrecut cateva luni din viata. Aproape anonimul, acum, parfum din dozele de Impulse, imi aduce aminte de discotecile din 90-91-92, cand mai toate domnisoarele credeau ca prin nas trece cel mai scurt drum spre inima unui barbat sau spre sexul lui, depinde de orizontul de asteptare al fiecareia. O portocala desfacuta imi vorbeste de Sarbatorile de iarna, la fel ca mirosul de brad, iar sapunul de casa, dur – intepator, imi aseaza in fata ochilor toti colegii din scoala generala. Izul de var proaspat intins pe pereti ma duce in casa parinteasca, undeva in preajma Pastelui, la fel ca vaporii de gaz cu care a fost frecata dusumeaua. Rufele spalate si transformate in niste statui ciudate de gerul iernii, au o aroma deosebita cand sunt bagate in camera incalzita, aici amintirile sunt multiple, de la Dede copil la Dede parinte.
Din fericire banii nu au miros. Ar fi prea multi oameni bantuiti de amintiri triste.
Sa citesti Parfumul, de Suskind, o carte care miroase a inspiratie. Sau poate ca ai citit-o si imi dai dreptate.
Am citit filmul, dar daca zici ca merita am sa vad si cartea.
e o carte mititica, o tragi pe nas imediat.
este o idee, n-am fumat nici o carte pana acum. cred ca o sa o bag la cuptor pana foile devin usor casante. dupa aceea le inmoi in coniac si le tai suvite micute, in final le indes in pipa si le trag in piept. va fi o carte pe care am sa o simt in toti porii.
cred ca merge si desfrunzita,
fiarta, stropita cu ketchup
si invartita pe furculita. fara parmezan.
e tomnatec rau postul…
dede,
mai treci si baga
un comentariu si la panta,
lasa leneveala,
ca n-are cu cine sa bea omu’ vinoasele…
ai verde! :))
dede, daca esti fumator de cursa lunga iti recomand razboi si pace sau forsyte saga. apropo, care e cea mai groasa carte pe care ai citit-o?
Ma refer la un singur volum. monobloc. nu din astea taiate de edituri in mai multe felii. cred ca „Toate panzele sus” a lui Radu Tudoran, editia din ’57. Aproape 900 de pagini. doar copertile daca le bagi pe foc te incalzesti o zi intreaga, intr-o iarna ruseasca. la concurenta vine „dragostea si revolutia” a lui Dinu Sararu, am tot asa o editie compacta. Din astea feliate am servit dar altul e sentimentul cand in palma simti un cotoar impunatoar.
Pantacruele lucrurile serioase se incep de lunea.
verbi,
dar cea mai lunga?
fara misto…
(stii bine, verbiajule, ca sunt carti lungi si carti scurte,
la fel cum sunt subtiri si groase) 🙂
dede,
daca nu incepi cu lucrurile serioase de vineri,
te reneg!
c-asa beau oamenii buni de sambata pana luni…
(si mai sunt cateva minute pana sambata)
apropo de carti
vezi ca e despre ioan chirila si ‘arta’ lui
la cultural.
a fost. gata…
cea mai lunga cred ca este „o mie si una de nopti”. din cele citite, evident.
La mine cea mai lunga cred ca a fost seria de trei volume a lui Orson Scott Card, citez din memorie titlul volumelor, parca jocul lui ender, vorbitor in numele mortilor si xeonocid, o serie sf bine legata, fascinanta si pe alocuri greoaie, citita pe unde am apucat, acasa, in tren, pe peron, sub copaci, in autobuz. plusez: dar cea mai anevoioasa lectura? dau eu un raspuns de pornire. la 18 ani am citit faust, traducere de stefan augustin doinas, superba. a fost atat de anevoioasa pentru ca am citit-o cu tot cu note de subsol si erau lamuriri mai mult bulversante decat lamuritoare. numai trimiterile faceau cat trei romane groase.
Curata coincidenta. Tocmai ma lupt cu „vorbitor in numele mortilor”. Un SF foarte bun. Am citit „jocul lui ender” si evident voi ataca xenocidul.
Am vazut ca la Nemira este o integrala Orson Scott Card, 70 de lei, citesti o jumate de an la ea, cu „umbra lui Ender” si tot felul de continuari, la cele trei mai sus citate. vreo 4-5 mii de pagini, in viu.
xenocid, m-a luat tastatura pe dinainte. adaug aici o alta serie castigatoare de premii supreme in sf (hugo si nebula), capodopera lui asimov, seria fundatiei, la fel de palpitanta si antrenanta ca 1001 de nopti.
Verbiajul e cititor de SF. Si brusc in ochii mei a devenit mai inalt.
haha, niciodata nu m-am simtit mai inalt ca acum.
cred ca sunt un ignorant.
dar pentru mine romnaul sf a fost intotdeauna sora mai saraca si mai nevinovata a literaturii. nici macar n-am putut s-o rpivesc sincer in ochi vreodata.
mi-au placut la nebunie ‘solaris’ si cateva chestii minore din revistutele de sf ale lui taica-miu, eram copt dupa ‘dune’,
dar am pus totul pe seama entuziasmului varstei.
ceea ce fac si acum cu… sange rece.
dar nu pot altfel.
Asa, presupunand prin absurd ca cineva (nu dau nume!) complet virgin intr-ale literaturii S.F., ar ruga distinsii dregatori sa ii recomande 2 titluri care sa nu ramana in gat si sa fie cel putin acaparante si chiar narcotizante, asa ca pentru un novice.. ce i-ati spune?
Ma angajez sa transmit mesajul virginului 😀
aky, nici tu nu ai bucurii la lecturile sf ?
da’ de ce?
Mai draga, am zis ca am un.. prieten care e virgin, pentru el ceream :).
Nu prea am avut tangente cu acest gen, recunosc.. sau poate nu cu clasici. Mi-s alte genuri mai brodate pe suflet.
Hesperus a lui Culianu merge?..
Aky, ia orice Isaac Asimov care iti pica in mana. Seria „Fundatia” e monumentala, e reperul suprem in SF. Daca nu te prinde, incearca neaparat Bernard Werber, „Furnicile” si „Ziua furnicilor”, un thriller sf cum n-ai mai citit si pe care nu-l poti lasa din mana. La fel de incitante ar fi „Omul din castelul inalt” de Philip K. Dick sau „Domn al luminii”, de Robert Zelazny. Plus Orson Scott Card, titlurile sunt mai sus.
Multzmesc frumos 🙂 am notat.