Ultimul tren

Sunt foarte rapid in a lua decizii. Gresite. Ma refer la chestiuni minore. Cand este vorba sa aleg o ruta, un mijloc de transport sau un companion de calatorie sunt sigur din start ca cealalta varianta era mai buna. Dupa ani de pauza am decis sa fac o calatorie spre inima Munteniei cu un tren personal(nu va ganditi ca am ajuns atat de bogat, personal adica din acela care opreste in toate garile). Unul de dimineata, conteaza amanuntul in ceea ce priveste astfel de mijloace de transport. Stiu acest lucru din perioada cand saptamanal ma deplasam de la Bucuresti in provincie, tur retur. Dimineata e rau intr-un personal, la pranz atmosfera normala, dupa ora 17.00 se dezlanutie iadul. Asa era acum 10-15 ani. Saptamana trecuta, februarie 2008, am plecat din Gara de Nord cu un personal spre Pitesti. O calatorie scurta, sub 2 ore, insotit de doi copii. Cozile de la casele de bilete au murit, asa ca am cumparat tichete rapid. Mi-am zis: „se mai schimba lucrurile”. La 10.10 fix am urcat in tren. Toate amintirile tineretii au navalit peste mine, mai – mai sa cad de pe scara. Aceleasi vagoane, aceeasi mizerie, (am recunoscut un muc de tigara strivit de un prieten in urma cu 13 ani, tocmai cand era prins de nas fara bilet) acelasi miros, aceeiasi calatori. Am ocupat un compartiment de 6 locuri si asteptam ca trenul sa se puna in miscare. Si a facut-o, bancheta pe care stateam a plecat si ea in calatorie, cosuletul de gunoi de sub geam a vrut sa demonstreze ca poate face cariera la circ, s-a dat de doua ori peste cap, doar urma fostei oglinzi a ramas neclitintita in suruburile lipsa. Pana la Chitila lucrurile au mers bine. Cand ambasadorii Romaniei in occident au luat cu asalt personalul s-a dus si posibilitatea de a mai lectura linistit un ziar. Opt tineri din Fusea(aveam sa aflu mai tarziu) au luat cu asalt cuseta vecina, si cu vorbe putine dar gesturi multe au convins doua doamne sa elibereze zona. Urletele si injuraturile m-au convins si pe mine insotit de cei doi copii sa plec in bejanie. Dupa nici doi metri dau nas in nas cu controlorul, si paraciosul din mine iese la lumina. Fac pe desteptul si ii zic nasului:”Avem niste salbatici in vagon”. „Da? Atunci sa-i ocolim”, si brusc imi intoarce spatele si pleaca de unde a venit. In incercarea de a evita jungla, ma infig in miezul trenului precum un vierme intr-un mar. Tristete totala. Chipuri sculptate parca in noroi, franturi de discutii demne de balamuc, papornite pline cu nimic, incaltari scalciate, haine din plastic, caciuli model Siberia 1976. Un tablou ingrozitor chiar si pentru mine care il revedeam pentru a nu stiu cata oara. Copii au amutit complet si de spaima pana la coborare au folosit doar cuvintele strict necesare. In cele din urma ne-am stabilit intr-un vagon unde aproximativ 20 de persoane participau la un concurs de debitat tampenii cu voce cat mai ridicata. Un singur personaj era tacut, asculta manele la telefonul mobil. Un vanzator ambulant plasa pe fiecare bancheta mostre stralucitoare de lucruri aparent nefolositoare. Lanterne care nu lumineaza, pixuri care nu scriu, jucarii cu care nu te poti juca. Initial nu l-am bagat in seama nici pe el nici produsele. Discutia dintre doi barbati destul de trecuti (am avut un soc cand unul dintre ei a spus ca a terminat 10 clase in ’90, practic era de varsta mea) m-a facut sa privesc insa cu alti ochi produsele. Cel cu 10 clase se plangea ca”tocmai azi nu am luat bani la mine”. Plimba dintr-o mana in alta o lanterna de 20.000 de lei vechi care i-ar fi fost de mare folos. Am achizitionat eu una cu gandul sa i-o ofer. Nu am stiut cum sa fac acest lucru fara sa-l jignesc si in cele din urma am schimbat-o pe o bratara pentru fetita mea(unul dintre cei doi copii). In gara la Gaesti am coborat complet naucit. In trenul personal nimic nu s-a schimbat.