(Ion Minulescu)
Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!
Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte –
Când simţi că păcatul te paşte!…
Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge –
Când simţi că duşmanul te-nvinge!
Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti –
Aceeaşi piatră de moară –
Când braţele-ncep să te doară!…
Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!…
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!…
Splendid Von Dede, multumesc frumos. Mi-era dor de Minulescu.
O alta scriere, tare draga mie. Un mic manual, ca si textul ales de tine.
Drum crucial
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!…
Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…
dedes, suflet de poet,
frumoasa poezie.
Alo, Panty, si io?! :-w
Ma bucur ca inca mai sunt oameni care apreciaza poezia. Ai continuat cum nu se poate mai bine Aky cu „Drum crucial”.
nu stiu daca merge prea bine ca replica la poezia ta, dar nu am putut sa ma abtin (si cred ca se si potriveste cat de cat…).
era insa prea puternic si adanc pentru ca sa nu il directionez (integral) si in acest lacas al dumitale.
n-am sa te pun sa ghicesti al cui este textul, dar te previn ca e f f tare si ca apartine unui blogger de exceptie cu grad in armata romana 🙂
„Vânzătorii de umbre sunt aceia dintre noi care fac negoţ cu hidoşenia cuvintelor fără chip. Cuvintele fără chip sunt cuvinte cu o singură proprietate, disuasivă, şi au, de regulă, o singură menire – aceea de a se impune, de a dovedi ceva, chiar şi-atunci când nu-i nimic de dovedit.
Văd în proasta dispoziţie impusă şi ridicată la rang de virtute, moaca acră a unei omenii defectuoase, o omenie nefuncţională, prinsă în strânsoarea unei meschinării superflue, după ale cărei reguli refuz să trăiesc şi pe care le resping în mod categoric. Moaca acră, exceptând-o pe cea cauzată de lucruri veniale, este ca un ghem de viaţă despletit, irosit, la care renunţăm benevol în numele unor imaginare trepte sociale pe care ni se pare c-am putea urca. Nu cunosc resorturile afective ce pot declanşa astfel de trăiri, deşi mărturisesc că mi-aş dori să pot înţelege drumul omeniei către răutăţi şi tupeu.
Unii oameni doresc să trăiască într-o realitate pe care nu sunt apţi s-o înfăptuiască şi tânjesc după o existenţă pe care nu ştiu şi nu vor s-o dăruiască; ei abhorează orice aduce atingere propriei vanităţi şi disciplinei cu care se manifestă proasta creştere. Fără rezerve.
Şi totuşi, nici un organ vital sufletesc nu este atins de glontele sordid al umbrelor, câtă vreme nu te contaminezi tu însuţi cu maladiile sociale moderne ale zilelor noastre. Greşesc?”
greşesc cumva dedes? 🙂