Mănuşile noastre

La două decenii după căderea comunismului, mai mult teoretică decât practică, ne putem permite să fim excesiv de îndurători vizavi de actorii principali sau secundari ai acestui coşmar sau să manifestăm o intransigenţă de neclintit în condamnarea lor.

Putem să călcăm în picioare, moral, un om care a colaborat cu regimul, după câţiva ani de puşcărie şi tortură, dar nu avem nicio problemă cu  Chireac sau un altul, care, de bună voie, s-a dus să sifoneze prin paharele de la Ambasada SUA. Nu ne deranjează foarte tare nici când vedem lângă noi un coleg care toarnă tot la primul şef întâlnit în cale în speranţa că va căpăta o pernuţă în plus pe scaunul său meschin sau măcar 3 lei la salariu, și din complezență îi mai și zâmbim. Personal nu găsesc nicio scuză pentru trădare și colaboraționism, dar încă reușesc să fac distincție între lașitatea durerii fizice și mișelia satisfacției pecuniare.

Filmul lui Radu Gabrea, „Mănuşi roşii”, vorbeşte cu sinceritate despre delaţiunea românească în plin stalinism, de mecanismele care reuşesc să te aducă într-o poziţie care îţi va strica somnul pentru toată viaţa.  O privire din acest unghi era absolut necesară, mai ales când omul căzut în păcatul  trădării nu este pus, încă o dată, cu spatele la zid. Cerul plin de nori al închisorii este brăzdat din când în când de razele luminoase ale vieții ”civile”, alternarea fiind binevenită pentru a putea să îți faci o imagine de ansamblu, însoțită  sonor de un discret croncănit de ciori. Lucrurile trebuiesc înțelese așa cum au fost, merită să te pui doar câteva minute în pielea personajului și să îți faci o analiză sinceră.

La baza peliculei stă romanul lui Eginald Schlattner, Mănușile roșii.

PS

Cum nimeni  nu mă întreabă, mă simt dator să răspund: filmul mi-a plăcut și asta nu doar pentru că în urmă cu 17 ani am văzut o sâmbătă întreagă, la cinema Studio,  „Rosenemil-O tragică iubire”.