„Poate vă întrebaţi de ce locuiesc în Bucureşti, eu care iubesc atât de mult câmpia şi apele ei?”, e una din întrebările la care Fănuş Neagu nu a găsit un răspuns la tinereţe şi a încercat o explicaţie la maturitatea târzie.
Întrebare mă atinge, mai ales că toate explicaţiile pe care le găsesc nu reuşesc să stea foarte mult timp în picioare. Hrănit din sevele Câmpiei Române şi din apele Argeşului, reuşesc totuşi să tolerez civilizaţia betonului, dar, nu de puţine ori, stând în balcon, mica mea nacelă către libertatea vizuală, observ cum sub ochii mei strada din faţă (nume predestinat -Valea Argeşului) începe să se fluidizeze şi să curgă învolburat precum Argeşul la începutul lui Iunie, cum zgomotul maşinilor se transformă în murmurul rîului iar blocurile din faţă devin nişte uriaşe sălcii care plâng toată tristeţea care m-a înfăşat de la naştere şi a devenit o a doua piele a mea. În astfel de momente reuşesc să vorbesc cu oamenii din satul meu, mai ales cu aceeia mutaţi la umbra zidului de pe aripa stângă a Bisericii de la răspântie. Legăn în braţe întrebări şi visez răspunsuri. Aflu că nea Tudor împleteşte bice pentru Sfântul Ilie, aşa cum îmi făcea şi mie în buza Crăciunului, că nea Tudose împarte colivă pe uliţele Raiului, iar tata şi-a încropit deja o catedră din scândură de gânduri bune şi le spune micuţilor cu aripioare de înger poveşti din tinereţea lui şi a băieţilor lui.
Ei vorbesc mult iar eu tac şi mai mult, nu vreau să-i tulbur prea tare cu toate îndoielile mele, nici pe ei şi nici pe cei de lângă mine.
Dacă uliţele satulului m-au învăţat să vorbesc, marile bulevarde ale oraşului m-au obişnuit cu tăcerea.
