Întodeauna am fost pentru adoptarea unor rezolvări dure atunci când ceva mă deranjează. Sunt o adevărată mână de fier într-o mănuşă de lână ţigaie. De aproape 16 luni am intrat în zodia ciocanului şi a bormaşinii cu percuţie. Nu există apartament care să graviteze în jurul etajului 7, unde locuiesc, care să nu fi trecut prin toate muncile iadului în speranţa mântuirii imobiliare obţinute cu gresie şi faianţă în toate locurile posibile, cu uşi metalice şi termopane de calitate îndoielnică. Am exagerat puţin, e un apartament rămas exact ca la darea lui în folosinţă, la etajul 6, locuit de un profesor universitar, un om care nu înţelege nimic din această lume şi continuă să îşi bage toţi banii în cărţi fără să fie capabil să admire un perete proaspat tras cu vopsea lavabilă, sau să asculte muzica unui spiral de 8.
În aceste condiţii de freamăt ca de început de lume, am simţit cum noi locuitorii apartamentului 43, devenim foarte sensibili auditiv, tresărind spasmodic chiar şi atunci când cîte o furnică rătăcită aleargă ca posedată pe parchet. Am încercat câteva intervenţii ca de la om la om, toate lovite de nulitate. Ultima echipă de muncitori a aterizat peste noi, mai exact două etaje mai sus, în urmă cu o săptămână. Plini de viaţă, dovedind că apreciază munca mai mult decât orice pe lume, aceştia au un ritm de lucru peste puterea mea de înţelegere: sparg, dăltuiesc, gletuiesc zugrăvesc, de la 6 dimineaţa până a doua zi la 2 dimineaţa, asta în fiecare zi. Cu puterile ajunse aproape de capăt (ar fi varianta să apelez la ajutorul poliţiei, dar personal dispreţuiesc sincer toate instituţiile statului, deşi respect cu sfinţenie absolut toate regulile posibile, asa că…) am decis ca, în duet cu consoarta, să atacăm frontal echipa de muncitori şi să ne impunem aproape abuziv punctul de vedere, în speranţa obţinerii câtorva ore de somn în plus. Intervenţia a fost un succes de răsunet… pentru muncitori. Impresionaţi de soarta lor de băieţi de la ţară într-un final i-am izbit cu o sticlă de cola şi nişte ţuică, aşa să fie de sufletul nostru. Cum poţi să rezişti în faţa unui tip cu aspect de Johnny Hallyday la 30 de ani însoţit de un fel de Lir şi Tibişir (unul mic şi grăsuţ, altul înalt şi slab) care îţi spun că e prima oară când dorm într-un bloc la asemenea înălţime şi din cauza spaimei stau toată noaptea cu lumina aprinsă?În fond câte apartamente se mai pot renova în bloc? Să zicem 15 – 20, după care, dacă între timp nu fugim la o stână din moţul Bucegilor, ne putem odihni după pofta inimii.
