Pentru mine cel mai toamnă pe lumea asta e lunea la prânz.
Dacă din întâmplare mai aud şi o melodie franţuzească şi văd doi bătrâni naufragiaţi în plin 2011, atunci e toamnă totală în ceea ce mă priveşte.
Ca orice colecţionar de bricege, care se respectă, din când în când le mai şi ascut. Pe rând, evident. Ultima vizită la tocilar, un atelier în zona Pieţii Matache, mi-a dat puţin sufletul prin piatra groasă şi dură a vieţii. Într-o încăpere mică, friguroasă, plină de lucruri vechi, de la tablouri şi aparate de radio până la discuri şi scaune obosite, un bătrân şi o bătrână înceracă să ţină în picioare o minusculă afacere. Doamna preia comenzile şi încasează banii, iar el face treaba propriu- zisă. Probabil pentru a tempera un posibil tremur al mâinilor, care i-ar distruge munca, domnul are braţele legate de două cârje bătrâne, tabloul de ansamblu fiind de o tristeţe incredibilă.
Motorul toarce încet, Yves Montand îşi face numărul de dincolo de moarte, domnul ascute, eu ascult, doamna este amabilă cu toată lumea care îi trece pragul invocând faptul că „e criză doar de bani, nu şi de vorbe bune”, iar, la final, eu simt că mă aflu într-un loc care nu mai are nicio legătură cu această lume şi aceste timpuri.
Ascultaţi puţin melodia de mai jos şi veţi simţi altfel toamna.
