Crezi cu adevărat în ceva doar atunci când eşti dispus să mori pentru acel lucru. Am auzit asta de multe ori. Văd acum că mulţi îşi urlă credinţele, religioase, sociale, economice, politice, din toţi rărunchii. La nivel mai mare sau mai mic. În acest context mi-am reamintit o povestioară.
Într-o biserică plină până la refuz de oameni a intrat în timpul slujbei un bărbat solid, cu faţa acoperită, purtând în mână o sabie şi a urlat din toţi rărunchii: „Cine vrea să moară pentru Hristos să rămână pe loc”. Imediat majoritatea credincioşilor s-au repezit la uşă, fugind cât îi ţineau picioarele. În biserică au mai rămas o mână de oameni şi preotul. În acel moment bărbatul şi-a scos masca de pe faţă şi i s-a adresat preotului: „Gata părinte, poţi să începi slujba, te-am scăpat de fățarnici”.
Da. Frumos. Artistic. Lucrarea lui Dumnezeu nu se face in viteza, in functie de valul social care te ia la un moment dat. Dumnezeu lucreaza incet si nu incepe cu modelarea corporala. Spiritul nu se opereaza estetic, ci se construieste. Nascuti in credinta fata de Dumnezeu, si ma refer aici la cei ortodocsi, sunt putini. Noi, restul, acumulam de la parinti, inhalam istoria neamului, respiram aerul tare al credintei inca din copilarie, pasind in biserica si descoperind o taina care ne preschimba perceptia despre rolul nostru in aceasta lume. Apoi, in vremuri de restriste personala sau sociala il cautam asiduu aprinzand lumanari care sa ne lumineze calea iesirii din impas. Atunci vedem intunericul? Nu. In intuneric nu vezi. Esti pierdut. N-ai busola si nici ceasurile fosforescente nu-ti arata ora. Esti dincolo de timp. Si, totusi, multi spun ca intunericul nu exista, ci este doar o absenta a luminii. Oamenii aceia care au ramas cu preotul au luminat in credinta. Restul…Farisei? Nu. Oameni? Nu. Doar fiinte ingaduite de Dumnezeu. Exemple negative pentru noi, ceilalti, care inca mai cautam un drum. O carare. Catre Dumnezeu nu exista autostrada. Iti multumesc pentru tot ce scrii. Si eu caut cararea. Poate cu ajutorul tau o voi gasi.
Frumos comentariu. Daca nu te-as cunoaste as zice ca e „mana” unui preot daruit cu har.
Eu imi amintesc o scena vazuta cu ochii mei intr-una din bisericile mari din Kiev, care pusese in interior afise cu fotografiatul interzis. La ora cand o vizitam eu, o turista de aiurea venise si ea si, nevazand probabil niciunul din afise si invatata in lumea de unde venea cu altfel de reguli, a inceput sa faca poze. O batrana in jur de 70 de ani, cu basma pe cap di deplasandu-se leganat de pe un picior pe altu de atatia ani de carat pe ele, a tasnit de nicaieri, a impins nervos turista, i-a smuls aparatul din mana si a dat cu el de pamant.
Absolut toata lumea in vizita acolo s-a oprit din ce facea ca sa priveasca scena. Nu stiai cum sa reactionezi si cum sa pui impreuna credinta (batrana parea una din „femeile de lumanari” ale locului, de presupus si femeie a lui Dumnezeu de vocatie declarata), varsta si gestul ei. Retin ca nici macar victima nu a reactionat. Pur si simplu a ignorat ce i se intamplase acolo, intr-o „casa a Domnului” in care esenta experientei traite parea obligatia de a nu face poze si a plecat mai departe.
Picioarele mele au lasat si ele o urma in comentariul de mai sus scris cu mainile, omitand o litera si punand una aiurea la un moment dat. Las asa din lipsa de alternativa, cu speranta ca n-o sa vii sa-mi arunci calculatorul pe geam in numele unui Dumnezeu mare si exigent al gramaticii romane 😉
Sincer as veni pana la respectivul calculator, dar nu ca sa il arunc, ci ca sa vad si eu taramul fagaduintei de peste Ocean.
Ne-ar face mare placere! 🙂 Ne-am stradui sa fim un popas agreabil si interesant pe tema in studiu.
Fiecare isi traieste credinta asa cum simte, faptul ca nu l as lasa pe unul mascat sa mi ia gatul ca sa i demonstrez lui ca L iubesc pe Dumnezeu, nu inseamna ca sunt prima pacatoasa a satului…lumea s a schimbat, nu trebuie sa mi pun bombe pe mine, ca musulmanii, in numele credintei. Si plus de asta, nu stiu cat de mult i ar placea divinitatii un gest din asta, credinta insemnand non violenta si iubirea aproapelui..in rest, frumos scris