Curcanul

Curcanul era ca un om. Nesătul. De tot şi de toate. Aprig la mâncare, iute la mânie, pofticios până peste poate la partea femeiască.

La început au fost boabele de porumb. O întreagă turmă de păsăret făcea foamea din cauza guşei sale fără fund. Nici chiar cocoşul cu pinteni de 5 centimetri nu reuşea să-şi asigure un tain îndestulător. A fost nevoie ca stăpânii ogrăzii să suplimenteze raţia pentru ca în ogradă să existe un pic de echilibru alimentar.

Mai apoi a fost mânia. Cocoşul a fost primul care a simţit-o pe propria creastă, a urmat pisica şi chiar căţelul. În final oamenii trebuiau să se înarmeze cu un băţ pentru a putea traversa ograda mică. Băţul îl ţinea la distanţă, dar a văzut în el un semn de slăbiciune al oamenilor.

La final a venit pofta nestăvilită a trupului. Curcile cu greu mai faceau faţă apetitului său nestăvilit pentru împerechere. Cum cocoşul îşi arătase limitele, a început să curteze cu forţa şi găinile. Pentru că nu citise nicio poezie, habar nu avea că „iubirea cu forţa se cheamă viol”. Sub povara celor peste 10 kilograme ale sale, două găinuşe mai plăpânde s-au mutat mai repede în raiul păsăresc, fără să mai treacă prin purgatoriul bucătăriei, iar o a treia cu greu îşi revine după secundele de dragoste.

Cum totul se plăteşte, curcanul a fost judecat sumar cu o bardă. După o perioadă friguroasă petrecută în temniţa congelatorului, acum îşi încălzeşte oasele în cuptorul pântecos, insoţit de o mână de ierburi aromate.

Într-o târnă câţiva curcani mici stau pitiţi în ouă, aşteptând să vadă lumina.