Bântuit de fantoma patriotismului, am multe momente de mândrie naţionalistă nejustificată. Moţăind la un meci de fotbal cu final aşteptat am avut parte de un adevărat şoc, care m-a făcut să mă simt mic, mic rău de tot. Nu vă spun că vreo două lacrimi ascunse bine m-au mai ţinut treaz câteva ore în care m-a gândit la cum suntem noi de fapt în raport cu alţii. La cald am făcut următoarea apreciere:” Partida Spania – Irlanda a oferit momentul turneului. O lecţie zguduitoare despre ce însemnă civilizaţie, respect şi dragoste pentru sport. Zdrobiţi pe teren, eliminaţi de la turneul final, irlandezii din tribune au învins o întreagă lume chinuită de meschinăria câştigului imediat. Uriaşul cor al alb – verzilor, care s-a auzit perfect în ultimele minute de joc a provocat un şoc tuturor celor care sunt dispuşi să se mai tulbure în faţa frumosului. Au pierdut un meci, nu e nici primul şi nici ultimul, dar au punctat decisiv la capitolul respect .Dacă echipa naţională a României ar avea nevoie de ceva în acest moment, acest ceva nu ar fi nici un antrenor de talia lui Mourinho şi nici un jucător ca Messi, ci o galerie precum aceasta a Irlandei.”
La rece zic să priviţi şi să ascultaţi AICI.
