Bănuitori până la nebunie, pe bună dreptate având în vedere ce au în propria ogradă, italienii au muşcat temeinic din caşcavalul, uneori cu gust amar al cinstei. S-a vorbit de un 2-2 hoţesc, dar ambiţia Irlandei şi a lui Trapatoni de a nu se da la o parte şi neputinţa Italiei de a desluşi apărări supra-aglomerate, puteau face ca şi un 1-1 să fie suficient pentru ca Spania şi Croaţia să mergă braţ la braţ în sferturi. Spania nu a vrut, Croaţia nu a propus iar Italia a beneficiat din plin. Campioana Mondială s-a impus, dar jocului ei îi lipseşte exact ingredientul principal folosit la începuturile acestui sport, bărbăţia. Xavi şi Iniesta pasează frumos, desenează artistic, dar îţi lasă impresia că dacă ar începe un vânt mai puternic te-ai trezi cu ei în tribune. În materie de şuturi de la distanţă cu siguranţă Spania se clasează pe unul din ultimele locuri, lucrurile stând exact invers în ceea ce priveşte golurile marcate din careul mic. Croaţia a fost cinstită şi cam atât, cu o singură ocazie clară, mare, fiind greu să te impui în faţa unui adversar care joacă atât de elaborat. Italia, aşa cum ne-a obişnuit, face egaluri frumoase şi câştigă urât, reprezia a doua a meciului cu Irlanda găsindu-i pe peninsulari la propriu în genunchi, mai obosiţi decât ar permite regulamentul.
O nouă lecţie oferită de acest Campionat European, care nu a abundat în goluri spectaculoase, dar a avut suficient de multe momente de ţinut minte. Am văzut cum stă treaba cu dragostea necondiţionată, inspiraţia neomenească, cinstea, ambiţia dusă la extrem, drama neînţeleasă. În toate acestea nu este vorba doar de fotbal, în fond un sport între sporturi, ci de viaţă, aşa cum este ea, uneori nedreaptă, de multe ori frumoasă, adesea grea şi de nesuportat.
