Dacă vrei să îţi scoţi familia la un meci de fotbal ar fi bine să te gândeşti de două ori. Nu există bună intenţie care să nu fie pedepsită. Dacă îţi cumperi bilete la peluză, din lipsă de lichidităţi sau pentru că altceva nu ai mai găsit, distracţia e asigurată, dar nu în sensul pe care îl doreşti. Ajuns la stadion cu 50 de minute înaintea startului partidei constaţi că ai dat banii de pomană pe bilet, în condiţiile în care „cineva” a lăsat intrarea liberă, iar cozile din faţa turnicheţilor băteau lejer rândurile la carne din urmă cu 25 de ani. Decizia cu intrarea liberă a lovit în ambele tabere, plătitori şi neplătitori: primii nu se puteau descurca în înghesuiala provocată şi se aflau în pericol să nu mai intre în timp util, iar ceilalţi nu reuşeau să treacă de agenţii de pază pentru că decizia fusese comunicată doar la primul rând de porţi, nu şi la intrările efective în stadion. Pe jumătate dezbrăcat, ajungi la sectorul la care ai bilet şi realizezi, cu surprindere, că locurile tale sunt chiar în mijlocul ultraşilor, aduşi la stadion chiar de Mircea Sandu, cel puţin el a pretins că a reuşit să convingă galeriile să revină alături de echipa naţională. Normal că nu ai unde să stai jos, şi cum în ultimii 15 ani nu ai mai trecut pe la sala de forţă, te gândeşti că e cazul să încerci să te aşezi în altă parte, expunând problema agenţilor de pază. Problema cu ei este că au tot trecut pe la sala de forţă, dar habar nu au cum arată interiorul unei biblioteci. Eşti refuzat în toate încercările, te plimbi debusolat cu copilul de mână, ai plătit bilet, în jurul tău sunt cel puţin 25.000 de scaune goale, dar tu nu ai unde să te aşezi. Ţi se oferă o singură soluţie, să te duci în sectorul tău şi dacă ultraşii îţi fac ceva, acest „ceva” sună foarte ofertant, „vin jandarmii şi îi evacuează pe toţi”. Rolul de coadă de topor nu te aranjează. Hăituit de agenţi, care ştiu un singur lucru, nimeni nu trebuie să stea în picioare, te duci spăşit în mijlocul galeriei. Aici întâlneşti oameni de înţeles care îţi permit să stai în picioare lângă scaunul tău. Tu şi încă doi, care îi înjură aprig pe Sandu şi Dragomir, dar asta nu te consolează cu nimic. La tribuna a doua, cei fără bilet au ocupat liniştiţi mai multe sectoare de unde admiră un meci de o factură modestă. După două ore de sărit şi aplaudat, prima acţiune ca să vezi câte ceva, a doua ca să te integrezi în peisaj, eşti, în sfârşit, convins că tinereţea a cam trecut. Îţi dai seama că eşti precum clientul dintr-o reclamă a unui producător de mezeluri, care a constatat că „nu e chiar aşa de simplu” dacă vrea un cârnat de casă. Când mai trimiţi un prieten să-ţi cumpere bilete trebuie să îi explici că acestea nu pot fi achiziţionate aşa la întîmplare, ci trebuie studiată atent chestiunea. Mai e varianta ca pe viitor să laşi familia acasă şi, ca orice ziarist normal la cap, să obţii o acreditare la masa presei. Dacă nu ai această opţiune, există varianta statului acasă, sunt destui care te batjocoresc pe banii tăi, nu trebuie să mai adaugi încă o instituţie pe listă. Tricolorii poate se vor descurca şi fără tine cu Olanda, bine că au trecut de Andorra!
Toată povestea, cu cap şi coadă se află aici.
