Îndârjirea post electorală nu i-a părăsit definitiv pe compatioți. Încă sunt cu motoarele turate și cu piciorul apăsat pe pedala nervilor. Să știi să ierți și să treci cu vederea e o mare calitate. Cum ar fi fost ca eu să rămân supărat pe toți scriitorii, actorii și cântăreții care înainte de 1989, mai mult sau mai puțin forțați, au tencuit cu limbi lungi statuile ilustrului conducător Nicolae Ceaușescu? Ar fi fost trist, trist pentru mine, aș fi ratat multe lucruri minunate pe care acești oameni mi le-au oferit în clipele de răgaz, când nu erau ocupați cu odele și osanalele.
Cu două zile în urmă am ascultat o piesă de teatru (Ce știa tot satul, de I. Valjan), cu maestrul Radu Beligan în rolul principal. Mi-a făcut o mare plăcere să-i reaud vocea care mi-a fermecat copilăria. Trebuie să recunosc că în urmă cu o lună am simțit un gust amar când am constatat că la vârsta și altitudinea sa a găsit de cuviință să își pună obrazul într-o bătălie electorală extrem de murdară. Nu a fost singur, pe același culoar am fost surprins să-i observ alergând și pe Tudor Gheorghe, Dorel Vișan, Nicu Alifantis și foarte, foarte mulți alții. Spre deosebire de anii comunismului acum nu i-a mai obligat nimeni să își manifeste ”entuziasmul”, dar fiecare are dreptul să-și gestioneze după cum crede de cuviință capitalul de simpatie și notorietatea, iar vechile apucături se uită greu . Cum una e una și alta e alta, o să mă bucur în continuare de ei, dar și de toți cunoscuții care se lasă mult prea ușor seduși de formele fără fond ale politicii.
PS
Ce bine ar fi dacă am putea să ținem mai mult la suflet decât la stomac!
