Pe 20 august 1980, bărbații din întreaga lume au pierdut un ajutor de nădejde. Au existat vremuri când mulți tineri și mai puțin tineri au reușit să facă mari cuceriri cu ajutorul lui Joe Dassin. Chiar dacă în materie de muzică, la noi, multe erau interzise, Joe Dassin era tolerat, puteai găsi discurile sale și dacă totuși erai ghinionist era imposibil să nu găsești un Cornel Constantiniu care să cânte melodiile lui …Joe Dassin. În plus cine vroia să puncteze decisiv trebuia doar să șoptească la granița unei urechi sensibile titlul primei melodii de pe albumul „Le costume blanc”, lansat în 1975, „Et si tu n’existais pas” și lucrurile erau aranjate, uneori chiar până când „moartea ne va despărți”.
La ani buni după ce Joe Dassin a lăsat în urmă toate grijile acestei lumi, am avut un moment în care am urât din tot sufletul muzica lui, muzică pe care o ascultasem de multe ori și cu mare plăcere în copilărie.
În mijlocul unei primăveri magice, când primul an de studenție se pregătea, cel puțin teoretic, să-și dea duhul, după o lungă perioadă de petreceri grele, în care toată lumea se îngrijea de procurarea de lichide, dar nimeni de achiziționarea de alimente, un coleg de grupă, cu nume de sfânt catolic, m-a invitat pe la el pe acasă. Îmi povestise că tatăl este un mare bucătar, chiar dacă pe atunci nu exista moda emisiunilor culinare, și mă asigurase că foamea mea va sfârși tragic. Drumul Regie – Berceni mi-a părut mai lung ca niciodată, și, probabil din cauza lipsei de alimentație, tot felul de năluciri îmi dădeau târcoale. Ajunși la destinație, tatăl, un tip care prin simpla prezență îți indica faptul că are multe lucruri în comun cu bucătăria ne-a luat tare, lansând o invitație, de nerefuzat, la o vișinată de casă, servită regulamentar de doamna casei. Și cum vișinata nu merge pe gol, „hai să ascultăm și o muzică bună”, și un disc al lui Joe Dassin a aterizat pe platanul pick-up-ului. Cum artiștii merită respect, nimeni nu s-a clintit din cameră, până când acul nu s-a plimbat pe ambele fețe ale discului. Când credeam că trecem și la lucruri serioase, gazda îmi aplică lovitura de grație. ”Dar pe astă îl știi?”, și scoate dintr-un raft un disc al lui Cornel Constantiniu, care conținea melodii ale lui…Joe Dassin. Plin de dezamăgiri, care nu țineau de foame, am continuat să respect artiștii cu ochii pe ușa de la bucătărie. Într-un final a venit și masa mult așteptată, una chiar și peste așteptările unui sătul. Cum nu am găsit altă modalitate ca să-mi manifest recunoștința, l-am rugat pe coleg să pună, din nou, discul cu Joe Dassin. De această dată am auzit și muzica.
Chiar dacă au trecut 35 de ani de când Dassin nu mai cântă live, îndrăgostiții lumii încă îi mai ascultă muzica, și din când în când fac același lucru chiar și flămânzii.
Text aparut în ZIARUL METROPOLIS
