Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.
În vagon m-am trezit împresurat de „seniori”, iar în momentul în care a intrat controlorul am crezut că urmează să împartă și pensiile. Vorbăreți nevoie mare, bătrâneii, au început să povestească diverse întâmplări din ultimele lor aventuri pe munte. Plimbări de zeci de kilometri prin Urali, cățărări uluitoare în Carpați, tehnici de supraviețuire, ultimele noutăți în materie de echipament, au fost câteva din temele de discuție care m-au zdrobit pur și simplu. Eram prost echipat, nu mă vedeam rezistând la drumuri pe creste de munte de câte 50-60 de kilometri și nici măcar la dormit în aer liber în mijlocul pădurii sălbatice nu mă calificam. Când o doamnă a început să povestească unor prieteni din provincie despre o ploaie torențială, din vara trecută, cu mașini plutind în derivă și oameni cu apa până la piept în fața magazinul Unirea, convingerea că sunt în compania urmașilor baronului Munchausen s-a întărit definitiv. În timpul călătoriei lecturam „Odiseea marțiană – maeștrii anticipației clasice”, dar concurența era mult prea puternică pentru Jules Verne, H.G. Wells sau Alexandr Beleaev, semnatarii povestirilor din volum.
Ajuns în Bușteni, sub impresia povestirilor pensionarilor m-am ambiționat dincolo de posibilitățile 
fizice și într-o mișcare necontrolată pe traseele din jur și chiar prin localitate, până la sfârșitul zilei am parcurs 35 de kilometri. Evident că a doua zi eram paralizat de la gât în jos, dar mai rău mă durea gândul la pensionarii care probabil încă zburdau precum caprele de munte.
Cu moralul la pământ, a treia zi urmăream știrile Pro TV. Deodată o știre m-a făcut să sar până în tavan, era vorba despre doi turiști de 70 de ani rătăciți, speriați, epuizați, recuperați de către salvamontiști. În imagini apăreau doi dintre colegii mei de vagon, printre cei mai vorbăreți. Cu sufletul mai ușor, am revenit la maeștrii anticipației clasice.
Foarte tare!
:)))