Final de decembrie, cu 27 de ani în urmă, la radio, după ani, grei, se difuzează un colind cântat de corul Madrigal. Doi bărbați, tata și fratele lui, oameni destul de greu de impresionat – pentru că viața avusese grijă să-i călească suficient – plângeau discret, privind spre focul din sobă. E una din imaginile adolescenței mele, care încă mă urmărește cu intensitate incredibilă, mai ales că nici Dede și nici Peniță nu mai ascultă de ceva timp colinde pe acest pământ, iar eu mă simt obligat să o fac şi pentru ei. Atunci am înțeles că dincolo de bani, averi, funcții, titluri, eșecuri și succese există ceva mult mai puternic, care ține exclusiv de suflet.
Au apărut deja primii colindători, grăbiți, nu foarte talentați la cântat, dacă binevoiesc să o facă și nu se mulțumesc doar să agite niște clopoței, fără să priceapă semnificațiile gestului, dar cu toate acestea ușa mea este deschisă la orice oră. Am pentru ei un covrig, un măr, câțiva lei și, dacă e cazul, un pahar de vin. Mai am trei lacrimi, dar pe acestea le țin pentru mine.
PS
În imagine nu apare Ceașcă (unchiul Tudor), al treilea frate – deja plecat în acel moment, omul care, an de an cu o răbdare infinită, îmi împletea, neapărat în patru, bicele pentru plugușor.
