Mânaţi, măi!

Doi colindători scăpaţi parcă de la balamuc, după felul cum sunt costumaţi, iau cu asalt un autobuz la ora când cafelele încă nu și-au făcut pe deplin efectul. Ambii sunt îmbrăcați în cămăși de noapte de damă, albe cu floricele verzi,  cu dantelă la guler și mâneci, încinși cu niște sfori groase la mijloc purtând pe capete niște căciuli din pieile unor miei, care probabil s-au născut și au murit înainte de căderea comunismului.

Unul e foarte înalt. El cântă! Primul vers e atacat cu voce de bariton, al doilea e finalizat cu glas de soprană și tot așa după fiecare dregere a glasului. Versurile sunt înseilate, într-o totală harababură din niște melodii cântate de  Hrușcă, Tudor Gheorghe și  Fuego. Linia muzicală e…la plăcere. Cântărețul are și un clopoțel. E mut. Clopoțelul, pentru că limba s-a pierdut și pereții sunt loviți doar de aer. Al doilea colindător e gras. Foarte. Are în mână un bici minuscul, făcut probabil special pentru a putea fi utilizat în mijloacele de transport. După prima strofă, religioasă, cântată când gros, când subțire de cel înalt, intră în scenă grasul. Ridică mâna dreaptă în aer și când să facă biciul să trosnească, are o mică scăpare zgomotoasă, din străfundurile intestinelor. Probabil ține postul doar cu fasole. Trece repede peste incident, rotește mâna și biciul îl plesnește peste obraz. Urmează strofa a doua, cu versuri impregnate de realism social. Gros – subțire. La finalul ei, grasul ridică mâna și, nu mai e o surpriză, înainte să facă biciul un zgomot, îl face el. Nu se dă bătut, învârte biciul, care și de această dată îl plesnește peste față. Strofa a treia și totul se repetă punct cu punct. Un domn ceva mai treaz simte nevoia să intervină: „Gata bă, nu mai cânta, tu nu vezi că asta se c… pe el de frică de câte ori trebuie să dea din bici. Încă trei strofe și murim asfixiați”.

Mânați, măi, dar în aer liber!