De mai bine de cinci ani, un sportiv îmi retează pofta de mâncare în diminețile însorite, pentru că doar atunci face el mișcare. Vorba vine. Vă închipuiți o focă pusă la îngrășat, căreia un glumeț i-a atașat două țevușoare de pexal pe post de brațe, care încearcă să facă fandări, rotiri de trunchi, genuflexiuni. Încearcă atunci când nu stă! Sportivul, un domn între 50-60 de ani, care acum cinci ani când l-am remarcat avea undeva la 130 – 140 de kilograme și acum pare să fi ajuns la 150, vine cu autobuzul până la stația din fața blocului în care locuiesc, face câteva mișcări vreme de câteva secunde, stă pe bancă 30 – 40 de minute, mai face o repriză de câteva secunde, după care se aruncă, precum Mihai Viteazul în holda de turci, în primul autobuz și se azvârle ca o libarcă dusă la solar, lac de transpirație, pe primul scaun disponibil.
Când îl văd îmi dispare complet cheful pentru micul dejun frugal, pe care îl servesc cu religiozitate (3-4 ouă – fierte, ochiuri sau omletă- un copănel de pui sau câteva felii zdravene de șuncă, ceva mezeluri la grămadă, niște castraveciori murați sau gogoșari în oțet, un codru de brânză și ce mai pică), parcă mă văd la bătrânețe, adică peste două –trei luni, mimând mișcare cu gândul la ce o să mănânc după.
Astăzi, sportivul, care nu știu unde găsește haine cu 2-3 numere mai mari, m-a băgat în seamă, surprinzându-mă în stație cum îi admir mișcările de final: „Trebuie să ne întreținem, altfel vine bătânețea peste noi”. „Prietene, bătrânețea e ultima ta problemă”, a fost replica nerostită. „Mens sana in corpore sano”, a fost tot ce am putut să-i zic. A zâmbit larg, dovadă că îl preocupă și limbile moarte!
