Și afară plouă, plouă și eu mă împiedic în colțuri de romantism prin RATB.
O doamnă cu părul roşu, scurt, ţepos, cu buzele mânjite cu un roșu aprins și ochii înconjurați de un negru tăciune, ușor corpolentă, puțin trecută, ținea strâns de mână un domn, genul „acum sunt putred, dar cândva am fost ceva”. Priviri languroase, aruncate în toate direcțiile, și brusc făsă niciun avertisment doamna a început să îi îngâne la ureche, dar nu suficient de încet încât să nu aud și eu, un cântec al Marinei Voica (pentru cei mai tineri o cântăreață de succes în anii 60-70, remarcată mai ales prin accentul rusesc) „Și afară plouă, plouă / Și-i trecut de ora nouă…”. Îi cânta lui și se uita la mine.
Vai de mine și de succesul meu la femei. Eram ca un puișor proaspăt scos din găoace aflat la câțiva centimetri de o vulpe, năpârlită, dar cu apetitul intact.
Ca să mă extrag din acest triunghi amoros îndoielnic, am scos din sac căștile și le-am înfipt în urechi până au intrat în contact cu creierul. Aparent ieșisem din poveste, practic nu. Poate nu v-am spus, am o minte care probabil are „boală” pe mine. Dacă o melodie mă enervează, o fredonez, dacă un cuvânt îmi pare neplăcut, îl repet la infinit, dacă o scenă mă oripipilează, o dezvolt în minte până dincolo de limite. Vă dați seama ce au început să facă în capul meu cei doi amorezi care probabil au adus iarna în plină primăvară! Pfu, doar când îmi amintesc îmi vine să înghit o lămâie cu tot cu coajă.
Cu greu am scăpat de ei, dar nu și de Marina Voica, o oră întreagă am ascultat „Și afară plouă, plouă” și m-am plimbat prin ploaie. Sunt rezistent, nici chiar propria minte nu poate să-mi vină de hac.
Dacă doriți, poftiți, Marina Voica:
