Nu-l văzuseră toți, dar știau de el. Tite se angajase la CFR și primise un ceas deșteptător. Un război mondial avusese loc, un altul urma să înceapă.
Ceasul era cea mai „deșteaptă sculă din sat”. Suna la fix patru dimineața, pentru că la 6 Tite trebuia să intre în post și până mânca, până se îmbrăca în „haina statului”, până parcurgea pe jos cei 5 km care despărţeau satul de gară, abia dacă avea timp. Ghetele cu placheuri de fier reprezentau ceasul pentru jumătate din sat, jumătatea de la casa lui până la podul peste Argeș. Între 5 și 5.05, Tite bocănea, semi-oficial, pe șoseaua pietruită. Era un reper.
Se sfârşise un al doilea război și lumea începea să se schimbe. În sus și în jos, în bine și în rău. Prin sat au apărut și alte ceasuri, mai ales rusești. Sunau și ele, dar nu a trecut mult timp până când lumea și-a dat seama că nu erau foarte exacte și „la săptămână” trebuiau să fie potrivite după al lui Tite.
La scurt timp, într-o casă a intrat primul aparat de radio. Acum el era reperul, dădea ora exact, „a fost ora 6”, Gheorghe, posesorul aparatului, era „limbă în limbă cu Bucureștiul”, o expresie care definea exactitatea.
Un alt război, rece, se apropia de final, ceasurile mecanice se pregăteau să moară puțin, se inventase ceasul cu quartz, exact, rezistent, chiar și la apă, cu baterie, cu sonerie, chiar și cu melodii. Tite încă trăia, își întorcea în fiecare seară ceasul lui de la CFR. Suna la 4, chiar dacă omul nu mai pleca nicăieri. Așa se obișnuise fostul ceferist.
Tite, la fel ca ultimele trei războaie mondiale, două calde și unul rece, era istorie. Ceasul lui încă stătea pe o policioară în casa bătrânească, deasupra avea o năframă, legată la mijloc și prinsă într-un cui, sub el era o icoană, alb-negru-decolorat. În sat nu mai sunau ceasurile, nici rusești, nici chinezești, ci doar alarmele telefoanelor.
De Crăciun, strănepotul lui Tite a venit pe acasă. A fost viscol puternic și trei zile nu au avut „curent”. Telefoanele au intrat în hibernare, bateriile au înghețat, au redescoperit lumănările, mai apoi lampa și în final s-au întors la ceasul „lu ăl bătrân”. Băiatul trebuia să plece la București și avea tren la 9 dimineața. Nu se făcea să-l piardă. Revenit la viață, ceasul a sunat la 4, nu era cazul, dar el așa se obișnuise.
