În picioarele goale, prin iad

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele, de bun simț, au făcut asta în cadru organizat, în spital, unde mă aflam de două zile. Pierdut cunoștința, căzut pe jos (apropo, am reușit performanța să fac și o glumă între două leșinuri), intervenții, un sobor de medici și asistente în jurul meu și o zbatere de câteva ore, în care, personal, fără studii de specialitate, am crezut că s-a cam terminat treaba mea în această lume.

Ei bine când lupta personală era mai în toi, tocmai se încerca cuplarea mea la un aparat nou, iar ”tehnicienii” aveau probleme cu el, afară în stradă lucrurile o luau razna. Fusesem informat că printre opțiuni ar fi o operație, riscantă din cauza hemoragiei interne, și un transfer la un alt spital (Floreasca) pentru o intervenție cu un alt aparat. Fără să vreau, auzisem, inclusiv de pe fereastra deschisă, că oamenii se bat în piață, că sunt sute de răniți. După aceea am început să aud sirene, strigăte, larmă. Mă gândeam, tot mai resemnat cu fiecare ambulanță care trecea pe stradă, că deplasarea mea la Floreasca devine imposibilă și că o să mor pentru că în țara mea lucrurile sunt cum sunt.

Cel mai rău îmi părea că nici măcar în ultimele clipe nu pot avea parte de puțin liniște și că voi face trecerea însoțit de un alai de zgomote (aparatele care bipăiau lângă mine, sirenele ambulanțelor și mașinilor de poliție din stradă, strigătele și vuvuzelele celor care mergeau sau se întorceau dinspre Piața Victoriei).

Toată viața am susținut că îmi place să trăiesc în România, nu am vrut să plec sub nicio formă, dar vineri mi-am dat seama că aș vrea să mor, liniștit, în altă parte.

PS

Acum am dictat, când voi putea să și tastez, am să povestesc pe larg despre actul medical. Mulțumesc medicilor Dogioiu,  Moldovan, Tobă, asistentelor, soției, care a stat non – stop lângă mine, fratelui meu și prietenilor, veniți ”în pelerinaj la ”moaștele lui Dede”.