Începând de astăzi găzduim și poveștile prietenilor. Un gest firesc într-o lume tot mai lipsită repere. ”Prietenii au cuvântul”:
”Am crescut în Bărăgan, la 20 de kilometri de Dunăre. În sud, adică. Spun ca am crescut, la propriu și la figurat, nu numai că am copilărit. Am avut noroc de bunici și de străbunici. Din gura lor auzite, dar și întâlnite personal, personajele care populau universul vieții cotidiene purtau etichete, complementare numelor de botez, fiecare având câte un “polocru”, a cărui origine nu se cerea a fi cercetată sau pusă la îndoială: “Mitică Jidanu”, “Fina Oița”, “Gene Macașoi”, “Gigi Cireașă”, “Dumitru Ciorbă de dude”, “Gogu Soare” și tot așa. Bunicii și străbunicii nu aveau habar de numele de familie ale acestora, pentru ei erau irelevante.
Abia mai târziu, am încercat să decriptez semnificațiile acestor porecle. Unele derivau din trăsături fizice evidente (parul roșcat, obezitate), altele fixau în memoria colectivă întâmplări demne de ținut minte, cunoscute de apropiați sau de toată lumea ori metehne ale celor astfel “botezați”. Am înțeles ca topografia locului era dată mai puțin de repere fizice precum o barieră, poșta, stația de autobuz etc. și mai mult de oamenii care locuiau în comună.
Când bunica sau străbunica mă trimiteau undeva, explicațiile lor privind traseul de urmat punctau casele oamenilor: “treci de Gene Macașoi, mergi până la cutare”. Harta lor mentală era dată de oameni, aceste coordonate vii prevalau în raport cu coordonatele neînsuflețite. Mi s-a părut a fi un adevăr formidabil, care poate explica de ce, la fiecare înmormântare sau pomană, considerau că era de datoria lor să participe, chiar dacă defuncta sau defunctul nu erau dintre apropiați. Nu doar că murea un om, disparea un reper al locului.
Semantica acestor porecle purta în sine o lecție de viață: gura lumii tinde să esențializeze percepția comunității asupra indivizilor care o compun, nu neapărat ca o judecată moralizatoare, ci adesea în sens pur constatativ. Iar cu timpul, oamenii, la rândul lor, ajung să accepte identitatea pe care le-o atribuie comunitatea, chiar să și-o asume în raport cu ceilalți, până la moarte.
Odată cu trecerea anilor, personajele din copilăria mea au dispărut, luate pe rând de moarte. Așa am descoperit că acea harta vie pe care o aveau bunicii în minte devenea tot mai restrânsă. Drept urmare, și mobilitatea lor de fiecare zi s-a redus, într-un mod subtil și probabil nesesizat nici de către ei. Drumurile pe care le făceau în comună s-au rărit, iar asta nu din cauza înaintării în vârstă – la urma urmelor, bunica are astăzi aproape 76 de ani, e văduvă și e greu de găsit la telefon în timpul zilei, căci plecă cu orele din curte. Fuge de singurătate, știu.
Dar, în urmă cu 10 ani, cu 20 de ani, când amândoi bunicii erau în viață, erau încă în putere și aveau destule treburi de făcut, i-am văzut cum, repet, de la un an la altul, își remodelau aria de mișcare cotidiană în funcție de decesele survenite în rândul rudelor și al cunoștințelor pe care le aveau în comună. Nevoia de o sapă în plus la prășitul porumbului se rezolva împrumutând una de la cineva, de regulă cu tot cu acel cineva, venit în ajutor pentru o zi sau două. Nu cumpărând o sapă nouă, pur și simplu, așa ceva nu era de conceput, căci prezența persoanei în cauză era importantă, nu scula în sine.
Am înțeles că moartea unuia îi împingea mai aproape de final și pe ceilalți, puțin câte puțin. De fapt, ei trăiau la un loc, formau un ecosistem, am spune astăzi. Luatul unei scule cu împrumut, “sharuirea” unei căruțe sau a unui cal, “negocierea” zilelor în care se sărea reciproc în ajutor erau toate ritualuri de reafirmare tacită a coeziunii unei comunități care, înrealitate, murea ncet, odată cu membrii ei. Necesitățile erau comune și acoperirea lor cerea un răspuns colectiv.Ei se țineau în viață unii pe alții, nimic mai puțin.
Acest modus vivendi a dispărut. Singurătatea bătrânilor de la țară nu e doar consecința migrării urmașilor către zonele urbane sau în străinătate, ci și a faptului că însăși lumea lor a sucombat. Au rămas ca vestigii vii ale unei culturi dispărute. Când scriu asta nu mă pot abține să nu mă gândesc la două cazuri diferite de care am cunoștință, din mediul rural: un bătrân și o bătrână, ambii au peste 80 de ani și ambii au crescut câte doi copii. Bătrânii aceștia trăiesc, dar copiii fiecăruia au murit deja. ”
sursa foto: daciccool.ro
