Din când în când îmi fac curaj și pun mâna pe telecomandă, mânat de curiozitatea de a afla ce posturi tv îmi mai livrează firma de cablu. Altfel, am 4-5 canale tv pe care le vizitez cu o regularitate îndoielnică, în rest niciun sentiment pentru celelalte 120 – 130. Astfel am ajuns pe Bollywood TV, tocmai când stătea să înceapă filmul Victoria (voi reveni asupra numelui), o peliculă lansată în anii 90, care părea filmată prin anii 20 și avea un subiect din anii 50. Cum curiozitatea a asasinat pisica, m-am așezat comod pe canapea, hotărât să văd cinci minute din film. Trei ore nu m-am mai mișcat din fața televizorului, fascinat de ceea ce vedeam. Repet, pe mine prostia autentică mă hipnotizează.
Am reușit să râd, aproape, continuu timp de trei ore (desigur, mai mult pe interior) ceea ce e o performanță, în ciuda faptului că în film erau asasinați părinți, bătuți bătrâni, răpiți copii, închiși nevinovați, iar sângele curgea precum alcoolul în team-buildinguri. Îmi dau seama că e foarte greu să povestești o astfel de ”epopee cinematografică” și nici nu aș vrea să o fac. Cert este că miezul încins al filmului se învârte în jurul unor urne cu cenușă, ale părinților lui Jai Vikraanta, un fel de haiduc hindi, care bate, iubește, dansează și face dreptate când călare, când pe jos, deși restul lumii se tot deplasează cu niște mașini imposibil de identificat.
Recunosc că de foarte mult timp nu m-am mai simțit atât de bine în fața unui televizor, de pe vremea când FC Argeș bătea pe câte cineva în prima ligă. Promit să repet experiența.
#Filmul se numește ”Jai Vikraanta”, dar atât au putut traducătorii, care m-au răsfățat cu ”tinerețe intoxicantă” și cu ”o să te asasinez punându-ți viața în pericol”.
#În urma vizionării, prin comparație cu regizorul și scenaristul, sunt dispus să-i reconsider pe Viorica Dăncilă și pe Dănuț Andrușcă.
