E mai și încă mă simt …
Acesta e un vers, nu e cazul.
E mai și afară e cald și bine. E duminică. Sau luni. Poate fi și marți, habar nu mai am, am pierdut aroma zilelor, sper că nu de la coronavirus, ci doar de la izolare.
Ies pe balcon, e maximul de aventură/răsfăț pe care mi-l permit. Iau un băț (am multe, uneori meșteresc câte ceva, alteori nu, dar bețele există) fără un scop anume. Observ că pe un capăt al lemnului stă o insectă, un fel de libelulă, dar mult mai mică. Nu știu în ce stare este, nu mișcă, dar cu delicatețe mișc bățul peste marginea balconului, dacă a murit îi ofer un ultim zbor, dacă nu, îi fac cadou o excursie și nici nu risc să îi fac, involuntar, rău. Grațioasă, insecta (sau isecta cum se spune în proximitatea mea) începe să zboare, cu bătăi calme din aripioare.
Dacă balconul e locul de relaxare, de ce n-ar fi cei câțiva copaci din fața blocului o pădure. Dacă am stabilit asta să-i dăm și un nume: Codrii Drumul Taberei. Stați liniștiți, vor veni vremuri când nisipul din litiera pisicii va alcătui o plajă.
Revenim, insecta zbura liniștită, bucurându-se de libertatea pe care eu, trufaș, îmi închipui că i-am oferit-o. Adică dacă pot să te zdrobesc, dar nu o fac, eliberator mă numesc. Din pădure, o vrabie care probabil se adăpase dintr-un izvor de cherosen, țâșnește ca un avion cu reacție și fără niciun avertisment mă readuce cu picioarele pe beton, înghite insecta și își vede de drum.
Mă roade o întrebare, dacă îi completam o declarație pe propria mea răspundere…?
