Terminasem cu învățatul literelor de câteva luni. Abosolvisem clasa întâi și scăpasem aproape nevătămat de trecerea de la vacanța de vară la începutul noului an școlar. Zilele erau tot mai scurte, lampa redevenise piesa centrală a serilor noastre. Împins de la spate, mai mult sau mai puțin discret, am decis să mă apuc să citesc o carte adevărată. Până atunci consumasem cărți de colorat și cărți colorate cu multe poze. Fără criterii, am ales, dintre cărțile pe care le aveam în casă, romanul Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu. Suficient de groasă pentru orgoliul meu, fără nicio urmă de fotografie, scrisă de un autor de care auzisem, a fost aleasa. M-am aruncat voincește printre litere, cuvinte, propoziții și fraze și după prima pagină am dormit două ore. Mi-am făcut o socoteală, sumară, raportată la numărul de pagini și orele de somn, plus o aritmetică șchioapă (nu învățasem tabla înmulțirii) și am ajuns la concluzia că … o să-mi dorm toată copilăria până termin cu tovarășul Potcoavă. Nu eram, încă nu sunt, cel mai ambițios om, dar sunt dotat cu o insistență demnă doar de cauze bune, așa că am decis, că voi continua cartea chiar și cu riscul să mă prindă clasa a 8-a cu ea în mână. Prima frază mi-a făcut o imagine asupra a ceia ce va urma. La finalul ei nu reținusem nimic, singura grijă era să dobor literă după literă. Le știam, eram mândru de asta, le uneam în cuvinte și cam asta era tot. A trecut iarna, cu friguri, întuneric, sărbători, joacă și a venit primăvara. La orizont se prefigura și mai multă joacă, așa că am accelerat ritmul de citire. Aproape că începusem să înțeleg de ce îi doare capul pe cei mari. Nu mă durea nimic, dar lectura mă solicita puternic, dormeam neîntors. În buza verii am ajuns la capătul celor 396 de pagini pe care le avea ediția mea. De fapt romanul are doar 353 de pagini. Punctul de final a fost singurul lucru reținut, în rest absolut nimic. Ca dovadă, volumul are la final niște note critice (Manolescu, Simion…), de aici și diferența de pagini, dar preocupat de fiecare literă în parte, aproape că nu am sesizat că am trecut în alt plan. Cine eram eu să-i judec stilul lui Sadoveanu? Poate așa scria autorul, își așternea pe hârtie și notele critice, să-i scutească pe alții de efort.
După această încercare au urmat foarte multe. Încercări.
40 de ani mai târziu, cu epidemia de comunism aproape depășită, dar în plină pandemie, în magazia cu lemne pentru foc a casei părintești am descoperit coperțile romanului Nicoară Potcoavă. Niște aripi fără trup. Le-am cercetat puțin cu o strângere de inimă, gândindu-mă că paginile au servit pentru aprinderea multor focuri – deși nu există în familie tradiția arderii cărților, dar na, s-au mai văzut accidente, mi-am zis că ceea ce îmi propusesem în copilărie nu se va mai realiza. Conștient de propria neînțelegere îmi propusesem că la finalul vieții (atunci eram convins că voi simți când se apropie) să recitesc ( asta e o trufie, dar nu am putut scrie să citesc) Nicoară Potcoavă. Acum, cu coperțile în mână, fără trupul cărții, eram conștient că promisiunea putea fi împlinită doar cu volumul pe care îl cercetasem cu mâini curioase și ochi absenți în copilărie. În concluzie, nu se mai putea. Am lăsat aripile acolo, să-și împlinească soarta și prin foc să-și regăsească trupul.
40 de ani și o săptămână mai târziu, am revenit în casa de la țară. În una dintre camerele prin care mi-am odihnit copilăria, într-un raft improvizat de mine (sunt vicecampion balcanic la improvizat lucruri), cu foarte mulți ani în urmă, am descoperit un trup fără aripi. Exact, Nicoară Potcoavă.
”De la adormirea bătrânului Ștefan – Voievod…”, așa începe cartea, am început să o recitesc.
Nu simt nimic.
Legat de mine, nu de carte.
