Mi-a luat câteva zeci de ani să constat că pot dușmăni pe cineva/ceva.
Statul român și sistemul pe care se bazează este dușmanul meu. De-a lungul vieții am băgat de seamă că statul/sistemul mă ”arde” pe unde mă prinde. Acum am ajuns la o concluzie mai gravă: vrea să mă omoare. În felul lui, lent, absurd, prin zeci de interpuși. Ce mi-a venit? Am zis să mă înțep. Nu s-a putut deși, teoretic fac parte din două categorii pentru care se putea. Direct sau mai puțin direct, statul mi-a zis pas. La prima categorie am înghițit, cu greu, gălușca, hai, treacă de la mine. La a doua, nu am mai putut, eram deja sătul.
O scurtă istorie personală.
La 18 ani am fost informat că am o afecțiune, la 25 am făcut niște analize mai ample și am primit un tratament pe care l-am luat o perioadă lungă. La 34 de ani un medic de medicina muncii a constatat că problema s-a acutizat, am trecut pe la medicul de familie, am mers la un specialist, mai întâi la o clinică privată, mai apoi la spital, dar la același om, am primit un tratament și ani de zile am înghițit niște pilule. La 44 de ani am ajuns în spital cu o altă problemă, extrem de gravă, ocazie cu care s-a constatat că vechea afecțiune mai are un partener, am primit alte medicamente, pe care le iau și acum. Pe banii mei, fără rețete compensate. La 47 de ani am ajuns iar în spital, cu o problemă, nu chiar gravă, dar complicată, și s-a observat că vechea afecțiune e la locul ei.
Acum statul român, când poate să-mi ofere ceva, mă anunță că nu mă încadrez la categoria bolnavi cronici. Serios? Ce trebuia să fac și nu am făcut? Îmi lipsește un dosar cu șină? Există o sectă în care nu m-am înscris la timp?
Statule, statule ce jigodie ești tu și ce prost mă crezi pe mine!
PS
Ca o afecțiune să fie cronică trebuie să dureze mai mult de 3 luni. Mie nu îmi ajung nici 360.
