Povestea a inceput cu 29 de ani in urma. Am ratat o excursie la munte si ca sa nu fiu suparat am fost dus de tatal meu la film la Casa de Cultura din Gaesti. Asa am patruns in lumea cinematografelor. Primul a fost Superman. 
Din acel moment, impreuna cu Dede senior (amator de filme, fan Spencer Tracy) am cunoscut una din cele mai mari distractii ale acelor vremuri, mersul la film. Nu conta ca de pe scaunele cinematografului Gloria din Gaesti, care suportau pe multi si multe, mai imprumutam si cate un purice, inconvenientul nu era bagat in seama. Din aceasta sala, cativa ani mai tarziu,cand eram liceean, ma ridica militia, pe mine si pe altii de varsta mea, pentru ca se presupunea ca la ora 10 trebuia sa fiu la scoala. Faptul ca invatam dupa-amiaza nu conta. Tot in Gloria am abandonat si primul meu film, dintr-o neatentie fatala, am cumparat bilet convins fiind ca ruleaza Drumul spre Victorie si m-am trezit de fapt la Vandana, un sirop indian la mare pret. 
Un singur film m-a mai facut sa ies din sala, Dracula un mort iubaret, o parodie absolut idioata. Revenind la Vandana, nu am suportat ca in locul filmului de razboi pigmentat cu fotbal sa inghit o lalaiala la moda. Intre timp de cinematograful din Gaesti s-a ales praful, ultimul film vizionat acolo fiind Mai iute ca moartea. Intorcandu-ma in timp, imediat dupa Superman, tot cu Dede senior am vazut si primul film pe ecran lat, 
Vikingii, in Bucuresti la Luceafarul. De altfel, de cate ori ajungeam in Capitala, impreuna cu tatal meu navaleam pe actualul bulevard Elisabeta, strada cu cinematografe cum ii spuneam atunci, unde serveam cate 3 pelicule diferite la rand, dupa care faceam cale intoarsa spre casa, 70 de kilometri. In vacanta de iarna, cura de filme o faceam la Pitesti, unde mergeam la o matusa. Chiar si in satul de pe Arges rulau destul de des filme, cel mai adesea in sala de sport a scolii. Nu conta ca schimbatul rolelor facea ca un film de 90 de minute sa dureze 3 ore. Student fiind am inceput sa descoper cinematografele de cartier din Bucuresti. Pe langa clasicele Studio, Scala, Patria, Luceafarul, Corso adesea ajungeam la Buzesti, Grivita, Favorit, Giulesti… Aveau un aer mai aparte. Impreuna cu viitoarea sotie a trebuit sa cumpar mai multe bilete la Cinema Giulesti pentru ca Bravehart sa ruleze exclusiv pentru noi.
Schema o exersasem singur la Buzesti, unde am vazut „Patul conjugal” alaturi de o sticla de vin si o armata de sobolani. Cateva ore mai tarziu Romania facea egal in Tara Galilor si nationala obtinea calificarea la Mondiale. Cei mai frumosi ani au reprezentat prima intalnire cu Cinemateca. 
Cel mai stupid moment l-am trait insa la Scala, cand impreuna cu o prietena de ultima ora am decis sa vad Tacerea mieilor. Am revazut filmul de mai multe ori, dar nu inteleg de ce in acel moment mi-a produs o stare de greata greu de stapanit. Eroic am facut fata situatiei. Alvin si veveritele este ultimul film vazut intr-o sala de cinema, primul pentru cel mai tanar membru al familiei.
Aceste filme nu sunt cele mai bune pe care le-am vazut, dar contextul m-a facut sa le tin minte. Ar mai fi de amintit ca am cazut de la un balcon in reconstructie la Ochii noptii, sau cum a trebuit sa iau la bataie un barbat cu alta orientare sexuala de cat a mea, care parea sedus de farmecele mele la Ultimul Samaritean, poate ca am mai si uitat cate ceva.
Restul e tacere
o nostalgie tomnateca a la rus 🙂 nu au fost cele mai bune filme, dar au lasat cele mai adanci taieturi in sufletul matale, domn dedes.
Nostalgia este legata mai mult de salile de cinema, care mor fara sa le aprinda nimeni o lumanare.
Prima data cand am mers la cinematograf a fost in scoala generala, am vazut atunci Jurassic Park, un film care, proiectat pe un panou urias – cum nu mai intalnisem altul pana atunci, mi-a lasat fiori pe sira spinarii. apoi am mai vazut 101 dalmatieni, desenul animat, Iisus din Nazareth, o varianta mai noua si mai neizbutita decat cea din anii ’70, dar care a reusit cumva sa ma impresioneze, urmand ca, in anul 2 de liceu, sa vad – mai mult in saga, decat in serios – Meet the Parents. nu am stat pana la sfarsit, in sala eram doar vreo trei oameni si scaunele se decrepisera in asa hal incat iti lasau dureri la coloana. cele mai bune filme au rulat pentru deliciul meu la Telecinemateca, eram tot mica pe-atunci, dar stiam sa gust din plin farmecul imaginilor alb-negru. Rebel without a Cause, La strada, filme cu Elizabeth Taylor sau filme cu Jean Gabin… Am vazut si Restul e tacere. Eram la Sibiu, in Piata Mica, la TIFF-ul din 2007. Mi s-a parut mai lung decat ar fi trebuit sa fie doar pentru ca imi inghetasera picioarele de atata stat. In rest, totul e poveste.
Disconfortul poate strica un film. Asa am patit si eu la „Parfum de femeie”, dar nu din cauza frigului ci a caldurii, am vazut filmul la aproximativ 40 de grade intr-o incapere suprapopulata, in plina vara.
DEDES,ce placere sa citesc ce scrii tu aici,nu stiu citi ani ai tu,eu am 65,am atitea amintiri despre cinematografele de care aminteai,casa mea de cind eram copil pina in prezent este linga cinema ,trebuie sa fi intrat si acolo la vreun desen animat macar,acum e circiuma pt parveniti,cu borcane de muraturi in vitrina,vai vai,vreau sa vb cu tine,mare placere mi-ar face.Acum sint f .departe la Chicago ,la fiica si nepoata mea,
Oricum,voi citi in continuare ce postezi
,bucurii sa ai
si sanatate din toata inima iti doresc,Elisa