Zgomot puternic, metale care se izbesc unele de altele, strigăte disperate ale unor oameni care se luptă cu niște crize de nervi, fum, miros de arsură. Acesta este alaiul care mă însoțește zilnic de aproape două săptămâni.
Nu.
Nu am fost trimis pe frontul din Ucraina.
Am rămas acasă, în teatrul de război cunoscut sub numele de cartierul Drumul Taberei.
Stați liniștiți, celebrul șantier al metroului, care părea frate cu veșnicia, s-a închis de doi ani, acum se asfaltează trotuare și se înlocuiesc borduri. Lucrarea pare coordonată de Diavol în persoană. Maxim de zgomot și distrugere, minim de realizări.
Am asistat la câteva discuții între muncitori și șefii lor. Dumnezeule mare, așa ceva e greu de închipuit, habar nu au ce trebuie să facă, unde să facă, de ce să facă. Ei fac pur și simplu. Fac și refac. Mă uit după Meșterul Manole. Văd doar o cișmea din care curge apă cu mult clor în ea.
Mă simt debusolat. Abia scăpasem de sub tirania chiriașului de cinci ani căruia nici o instituție a statului nu avea ce să-i facă (la pachet cu dragii lui părinți), în ciuda măcelului auditiv pe care îl provoca. Principiul deal, vale, deal, vale, funcționează perfect, doar că dealurile sunt tot mai mici și văile tot mai largi.
Apropo de Manole. Meșterul. Îl înțeleg, noapte de noapte îmi reclădesc zidul de protecție al nervilor, care se dărâmă în fiecare zi.
Ce vreau să spun?
Cred că, în final, o să scriu o carte: Recviem pentru creierul meu.
