O casă urcă la cer

Despre poveştile la gura sobei s-au spus multe. Au devenit chiar ele un soi de legendă, un tărâm mitic pe unde nu mai calcă nimeni.

Cu 100 de ani în urmă, Petre al Bădicăi (bunicul meu) se căsătorea şi îşi ridica o casă, într-un sat pe Valea Argeşului. Orfan de război, tatăl i-a murit pe front, mama acasă, Petre şi-a făcut o casă mică, din care lipseau multe, mai puţin copiii, nouă (doar şase au ajuns la majorat).

În acea casă luna decembrie venea cu o mare bucurie. Nu e vorba de cadouri, ar fi fost bune, dar se învăţaseră să nu obişnuiască. De altfel, în ciuda aparenţelor materiale, familia mea a fost mereu una foarte bogată, dintr-un motiv simplu – ne-am dorit de fiecare dată fix ce aveam şi nimic mai mult, chiar şi când nu se găsea mâncare ne-am dat seama că ne stă mai bine ceva mai subţirei. Revenind la bucurie, Petre avea un prieten, din ai lui Cască (probabil ceva legat tot de război), care la rândul său avea câteva cărţi. În linia întâi stăteau „Păcală şi Tândală”, „Snoave şi poveşti populare” de Ispirescu şi „Lir şi Tibişir”. Aţi ascultat vreodată o poveste citită la lumina lămpii într-o cameră plină cu copii? Nu e ceva mai frumos şi mai plin de speranţă decât un copil ascultând o poveste, care uneori ţine şi de foame şi de frig.

An de an, până după Al Doilea Război Mondial, de la Moş Nicolae până la Sfântul Ion în casă se auzeau poveştile. Acesta era semnalul pentru plecatul cu Colindul, cu Pluguşorul sau Capra. Un ritual de la care cei ai casei nu se abăteau, bucuria sărbătorilor se deschidea cu o poveste, iar povestea acestor seri a fost spusă următoarelor generaţii.

În anii 60, unul dintre băieţii lui Petre, Gheorghe (tata) a construit o casă puţin mai mare peste fundaţia casei mici. Nu mai erau aşa mulţi copii, doar doi, dar din fericire „gard în gard” locuiau şi cei patru copii ai unui alt fiu al lui Petre (Niţă) şi când era vorba de poveşti nu spunea unul nu.

În anii 80, întunecaţi şi plini de neajunsuri, lampa lumina la fel de bine – şi atunci se economisea energia -, iar cărţile cu Păcală şi Lir şi Tibişir, fără coperţi acum, nu părăsiseră incinta. Parcă v-am întrebat ceva mai sus, aşa că nu repet, dar insist, sentimentul este incredibil.

Într-un decembrie de la începutul anilor 2000, când în ajunul Crăciunului a apărut o pană de curent şi a reapărut vechea lampă, nepoţii şi strănepoţii lui Petre au ascultat/reascultat povestea cu Lir şi Tibişir, Păcală dispăruse o dată cu cartea. Nimic parcă nu se schimbase, doar cei mici de ieri erau mari acum, bunici sau părinţi la rândul lor.

Anul acesta, în ajun de Moş Nicolae, paşii m-au readus acasă, acum goală (din copiii, ginerii şi nurorile lui Petre nu mai trăieşte nimeni; la începutul lui decembrie mama încă mai era printre noi, între timp s-a dus şi ea). Am aprins focul în sobă şi am ascultat povestea lemnelor care încercau să mă încălzească, prin minte se vânturau multe, dar când şi când apăreau Păcală şi prietenii lui Lir şi Tibişir, bunicii pe care nu i-am cunoscut, unchii şi mătuşile, verii plecaţi timpuriu şi mai ales tata. Mi-am făcut curaj, am luat în mână cartea mai bătrână decât mine şi decât casa şi am început să le citesc pereţilor. Aţi citit vreodată o poveste cu voce tare într-o casă veche şi goală? Nu e nimic mai trist şi lipsit de speranţă. Citeam, vocea îmi tremura şi dintr-o dată am avut impresia că sufletul casei urca la cer, nu se putuse desprinde până atunci, avea nevoie de o ultimă poveste, iar eu eram condamnat să i-o spun.

Deodată am auzit o bătaie uşoară în geam şi am tresăltat de emoţie. E ajun de Moş Nicolae, uneori se întâmplă minuni.

Uneori, nu mereu!

Am ieşit în curte, plin de speranţă, la fereastră era un motan al vecinilor, galben, guraliv şi mereu înfometat. Îl ştiu bine, niciodată nu are timp de poveşti, îl aleargă foamea şi nu vrea să se lase prins. Vechea casă are acum multe amintiri, dar mai puţină mâncare, aşa că a fost nevoie să merg la magazinul din sat pentru a putea oferi ceva oaspetelui, care în felul lui îmi spusese o poveste, despre viaţă şi mersul ei, care conţine priviri în spate, dar mai ales în faţă, pentru că, melancolici fiind, avem tendinţa să spunem că înainte era mai bine şi de aceea mergem tot înainte. După ce mi-am ospătat musafirul, m-am întins pe pat, cu palmele împreunate sub cap, cum făceam în copilărie, şi am început să visez, cum cu 100 de ani în urmă un orfan construia o casă pe Valea Argeşului, un loc unde se vor spune multe poveşti.

Vine Crăciunul, dacă puteţi, faceţi un cadou casei copilăriei voastre, aflată în cer sau pe pământ, spuneţi-i o poveste cu copii veseli şi speranţele lor. Oricât de vechi ar fi, oamenii şi casele au nevoie de o poveste şi o speranţă.

Text apărut în ziarul BURSA