Bancherilor: patru mici și o halbă!

Niste bani imaculat de albi, destinați unor zile neînchipuit de negre, zăceau neajutorați de ceva ani într-o bancă de mare prestigiu.

Gândul nebunului la marginea drumului m-a îndemnat să-i mut nițel în cadrul aceleiași bănci, cu scopul ca dobânda să plece de la 0,5 și să ajungă pe la 7 sau chiar 8. Zis și … aici trebuia să vină făcut. Nu e cazul.

Parchez fizicul la ghișeu, amabilități, chestii, trestii, ”ce vreți?”, ”în general patru mici și o halbă de bere, dar, na, azi aș vrea să plimbăm niște lei din cont în depozit”. Bun, actualizăm date, prezentăm rudele trecute și prezente, loc de muncă și alte intimități, după care intrăm în zodia lui ”Nu”, de ambele părți.

Nu pot să trec un împuternicit, dacă nu e prezent – nu vreau să fac alt card – nu vreau să descarc aplicație – nu pot să mut leii că sunteți dator un comision – nu puteți să plătiți aici că nu avem casierie – nu puteți nici în altă parte fără programare- nu – nu și nu.

Un gând vorbit mă fulgeră în exprimare, ”Da banii aștia de care tot vorbim, mai sunt ai mei?”

Zdranc, apare primul Da.

Păi, ia dă-i bre încoa’, că îi scot la plimbare. ”Nu”. E pe naiba, ne-am întors la nu. ”Trebuie programare ca să-i scoateți”. Să rup ritmul arunc un ”Da, să se facă”, programare, lumină se face mai greu.

Frumos, elegant, ne-am înțeles, eu am vrut, dar nu s-a mai putut de atâta nu, despărțire cu acordul părților.

Pe relația mea cu băncile rămânem la ”patru mici și o halbă”.

La revedere!