Din ciclul ”nicio nenorocire, fără un zâmbet”, o durere interioară m-a dus față în față cu chirurgia laparoscopică.
Văzut, plăcut, rezolvat.
Pe când mă relaxam, cu pieptul voinicesc dezvelit, pe un pat la terapie intensivă (tocmai îmi erau schimbate niște bandaje), vecinul de suferință mă întreabă senin: ”Pe matale te-a înjunghiat unu cu parkinson, că prea ești găurit dezordonat”.
Altfel, a venit primăvara și după cum zice anonimul poet popular:
”Geaba-mi bate vântul, vânt,
macii nu se sting nicicând,
Geaba-mi bate ploaia grea,
macii nu mi i-o stingea.”
