A fost odată ca niciodată.
Ştiu, niciodată să nu spui niciodată.
Reluăm, a fost odată… sau niciodată, nimic nu mai e sigur.
Au fost doi prieteni, Alonso şi Alfonso. De fapt Marin şi Marian, dar numele lor erau prea locale, iar acum toate poveştile au aspiraţii internaţionale. Cei doi s-au cunoscut în copilărie, dar în plină tinereţe drumurile lor s-au despărţit şi s-au reîntâlnit abia la Poarta Raiului. Alonso a fost foarte cinstit, respecta regulile (codul penal şi poruncile), nu poftea la bunul altuia, și-a sprijinit copiii, trecea strada doar pe verde, nu se uita după femei, nici după bărbaţi, nu făcea excese, postea, plătea impozitele.
Celălalt, Alfonso, doarea doar să fie fericit, cu orice preț. Toate cele de mai sus le făcea pe dos, cu precizarea că nu se uita, totuşi, după bărbaţi. Mai spre bătrâneţe, când nu mai putea nici excese, nici nimic, Alfonso a început să se căiască şi s-a împăcat cu cei de pe Pământ şi din Cer.
(…)
Cele trei puncte între paranteze sunt vieţile celor doi povestite pe repede înainte.
Întâmplarea a făcut ca ziua socotelilor de pe urmă să coincidă pentru amândoi. La Poarta Raiului, aşteptând, au depănat ceva amintiri, nu multe, pentru că schimbarile climatice ajunseseră şi pe Lumea Cealaltă şi chiar dacă era luna mai şi acolo, viscolea ca într-un decembrie din copilăria lor. Încălzire mai mult decât globală.
Dintr-o dată porţile s-au deschis şi dintr-o boxă wirless s-a auzit o voce baritonală, nu e cazul să mai spunem a cui: ”Mariane (numele de botez, Alfonso e doar pentru poveste) intră primul, ai fost mare păcătos, dar te-ai îndreptat, pentru asta te apreciez mult”.
Alonso cel cinstit, nu a comentat, el respecta regulilele, a rămas în viscol, în faţa Porţii, trebuia să mai aştepte.
Dacă am început cu ” a fost…” şi am zis că e poveste, atunci trebuie să avem şi o morală. Sau – cum zic eu – ce vreau să zic?
Mai nimic, încercați să vă antrenați răbdarea!
