Viața e mult mai simplă decât ne închipuim. Asta mi-au spus toți marii profesori de Viață pe care i-am avut. Nu v-am mai zis, după licență și masterat, am luat și trei doctorate la această materie, pe care sunt decis să o studiez până la sfârșit.
Concret, București, caniculă infernală, eu, la umbră, pe o bancă, număram trecătorii, o doamnă plimba un cățel foarte frumos, iar vântul continua să se ambțina să ne mai bată. Brusc, la câțiva pași de mine, câinele s-a întinds pe caldarâm refuzând să se mai miște. Domna i-a dat niște apă, a băut cu greu, a încercat și cu ceva de mâncare, nimic, câinele zăcea aproape inert. Disperarea femeii era evidentă, eu îmi plimbam mila, fără lesă, de la femeie la câine, tur-retur, și eram incapabil să rezolv problema. Au mai venit doi oameni, au oferit cele mai idioate sfaturi posibile, astfel că am fost la un pas să leșin și eu. Câinele nu mai mișca deloc. În final apare un domn cu un câine (era cățelușă) și brusc toată drama se transformă în comedie. ”Mortul” nostru învie spectaculos și din pudoare mă abțin să ofer detalii… de îmbinare. Doamna alerga să-și recupereze câinele plin de viață, domnul încerca să-și salveze cățelușa (de la ce anume nu pot preciza), sfătuitorii râdeau de se prăpădeau, eu încercam să-mi amintesc unde rămăsesem cu numărătoarea.
