M-am intors la locul faptelor

Sambata trecuta aproape intamplator am ajuns prin Politehnica si Regie. Ani de zile am trecut Dambovita care le despartea in fiecare zi si au existat destule momente in care cele doua campusuri nu m-au tratat cu foarte mare prietenie. Nu e vorba ca nici eu nu am fost intodeauna foarte plin de respect in ceea ce le priveste. M-am intors la locul faptelor tineretii mele. Cu un copil in mana dreapta si o sotie in stanga. Cateva camine si foste cantine din Regie mi-au zambit. Am inteles mesajul, au existat destule momente cand paream sa nu am prea mari sanse intr-o eventuala cariera de familist. Uneori zidurile se mai inseala, chiar si oamenii. Am incercat sa-i povestesc copilului din mana dreapta cate ceva despre istoria locurilor, dar cum nu sunt un Ion Creanga nu am reusit sa-i captez atentia. Sotia din stanga stie aproape toate povestile asa ca am continuat sa vorbesc doar cu mine. Sunt un bun ascultator. La o pizza si o bere mi-am amintit de sipcile(a se citi sticle de vin) de la aprozar, de partidele interminabile de carti, de cursuri parasite care vesnic asteptau sa fie invatate, de buzunare goale, de cartelele de la cantina, de pumni inclestati si maini tandre, de discutii sincere purtate la 3 dimineata pe malul Dambovitei, de prieteni adevarati, de fotbal pe bani, de nopti inodate prin discoteci, de examene, de putinatatea grijilor si multimea visurilor, de filme vazute in grup la cate un video inchiriat, de carti citite dintr-o suflare, de o tinerete sora cu adolescenta. La plecare m-am uitat din nou spre caminele studentesti, fara patima. Aveam in maini tot ce imi trebuie.